Așa cum suntem obișnuiți cu Sfântul Isaac Sirul, prin sentințele sale, vizează realități variate, de-a lungul unor niveluri de înțelegeri diferite și cu semnificații multiple. De data aceasta am ales un îndemn cu valoare de principiu în spațiul relațiilor interumane, ce poate fi lecturat într-o dublă accepțiune, în funcție de nivelul la care se aplică. Este vorba de modul în care ne raportăm la cel de lângă noi și, calitativ vorbind, locul pe care i-l oferim prin atitudinea noastră. Sfatul pe care Sfântul Isaac ni-l oferă are un evident caracter surprinzător, cel puțin la un primă lectură. Acesta afirmă: „Silește-te când te întâlnești cu aproapele tău să-l cinstești mai presus de măsura lui”.

Un astfel de sfat ar putea să fie parte din peisajul unei lumi nu departe de noi, unde interese diferite pot să genereze comportamente conjuncturale, artificial construite, vizând anumite câștiguri imediate din partea unor persoane de care ne condiționăm propriul itinerariu. Mai exact, în situația în care cineva ar avea de câștigat din partea unor oameni importanți, bine poziționați social sau financiar, cuvintele folosite în dialogul cu aceștia nu ar fi doar apreciative și elegante, ci, adeseori, agresiv augmentate, exagerat împodobite și, bineînțeles, făcând o sforțare de nesinceritate, pentru a le face plăcere celor cărora ne adresăm, scoțând în evidență calități și rezultate parțial reale, ba chiar închipuite. Se caută în această situație să se intre în grație, în așa fel încât să se obțină ceea ce se dorește. În cazul acesta atitudinea reverențioasă, grija și aprecierile depășesc „măsura” adresantului într-un mod vizibil și intenționat. Un astfel de context indică un comportament neonest și interesat.

În cazul Sfântului Isaac, semnificația sentinței sale merge într-o altă direcție, în consonanță cu o înțelegere duhovnicească adâncă, dar și cu predilecția sa pentru detalii și, mai ales, nuanțe. Socotesc că putem identifica două niveluri de înțelegere a acestei scurte fraze, care se completează. În același timp, îndoita semnificație trimite și la propria sa viziunea despre cuvânt, având două dimensiuni – materială și spirituală, într-o evoluție de la un înțeles exterior, material, la unul lăuntric, spiritual.

În această logică, vom spune că, atunci când ne apropiem de cineva, a fi generos în evidențierea calităților acestuia, a-i da întâietate și cinste cu plus de măsură, ne asigură crearea unui context favorabil în care să fim bine primiți, să ni se acorde atenție și importanță, având toate șansele unui dialog productiv și a unei relaționări, în general, cu deschideri generoase. Punctul de plecare, psihologic vorbind, într-o apropiere reușită de celălalt, este tocmai evidențierea, fie ea și exagerată, a unor însușiri, calități sau lucrări însemnate ale acestuia. Într-un caz și mai specific, atunci când este vorba de un om plin de sine, cu gesturi și comportamente de superioritate, o astfel de atitudine, adică a-l flata, fie și exagerat, a-i da cinste peste măsură și a-i evidenția reușitele, ne aduce pace dinspre acesta. Există o iubire de sine sănătoasă în această situație, de vreme ce, în alte condiții cineva ar putea suferi mult din partea unor persoane de acest fel, care se hrănesc necesar din cinstea și aprecierile pe care le primesc din partea celor din jur, în ceea ce, în termeni actuali, se arată drept o formă de dependență de apreciere.

În continuare ne vom referi la cel de-al doilea nivel de înțelegere, care, într-un mod evident, este vizat de părintele filocalic. Este vorba de înțelesul duhovnicesc, lăuntric, care se desfășoară pe linia a ceea ce Sfântul Pavel numește „mintea lui Hristos” (1 Corinteni 2, 16). Atunci când Sfântul Isaac ne îndeamnă să oferim cinste celuilalt mai mare decât măsura lui ne revelează comportamentul specific unei viețuiri duhovnicești care-l așează pe om într-o înrudire cu Dumnezeu, determinându-i acest împrumut al „minții lui Hristos”, prin care îl vede pe cel de lângă el așa cum Însuși Hristos o face. Măsura omului este mult mai mare decât ceea ce se vede la timpul prezent, fie în legătură cu începutul, fie cu sfârșitul, adică cu trecutul sau cu viitorul. Ne vom referi, mai întâi, în legătură cu începutul, în sensul în care omul duhovnicesc, la fel ca și Dumnezeu, îl vede pe fratele său și pe om, în general, în forma lui originară, în paradigma creației – „toate erau bune foarte” (Facere 1, 31), ieșite din mâna lui Dumnezeu. El este chip al lui Dumnezeu, „dumnezeu” în mic și oglinda Acestuia. Așa se vede privind înspre trecut, atunci când omul a început să existe. De aici și cinstea mai mare decât măsura sa vizibilă la timpul prezent.

Cea de-a doua perspectivă, se desfășoară în perspectiva viitorului, în termeni tehnici, eshatologică. Adică omul este nu doar așa cum a fost la început, în sensul acestei întoarceri la starea originară, ci este, mai ales, așa cum poate să devină, în sensul deplinătății asemănării, în starea de sfințenie. Și în acest caz cinstea depășește măsura prezentului pentru că anunță profetic starea viitoare a omului nou, în viața cea nouă, în paradigma gândită de Dumnezeu. Omul eshatologic în existența Împărăției. Este vorba în ambele situații de icoana omului frumos, gândit și văzut de Dumnezeu și, de aici, într-un împrumut de logică, apreciat într-un mod similar de către omul duhovnicesc. Măsura adevărată a omului este asemănarea cu Modelul său. În această perspectivă se justifică și se acceptă orice „prisos de măsură”.

Voi mai face în partea finală și un adaos ce ține de o atitudine vădit ascetică, specifică părintelui siriac și tradiției filocalice, în general. Cinstea oferită celuilalt, mai ales peste măsură, este argumentată de experiența smereniei, care îl așează pe adresant într-o poziție secundară față de rolul principal pe care îl ocupă aproapele, considerat însăși viața noastră, pe modelul „ca el să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3, 30). Este chipul dragostei, care mereu dă prioritate, care le vede pe toate bune și care se uimește în fața tainei fratelui, a celui de lângă. În această înțelegere se validează atât comportamental, cât și teologic, argumentarea acestei sentințe.

În sinteză, a-i da cinste peste măsura lui celuilalt de lângă aduce pace în sufletul celui care o face, de vreme ce îl așează pe unul ca acesta în starea cea mai firească a smereniei, prin care se aseamănă cu Dumnezeu cel smerit, Care, El Însuși, îl cinstește nemăsurat pe om. Iar, pe de altă parte, îl descoperă pe om în ceea ce acesta ar putea să fie, în identitatea gândită de Dumnezeu, în forma lui maximă de devenire, care mereu indică un mai sus, mai mare, mai mult, „peste măsura” lui de acum.

† BENEDICT Bistrițeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului

Share This

Folosim cookie-uri pentru a îmbunătăți experiența dumneavoastră pe acest site. Prin continuarea navigării în această pagină confirmați acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Mai multe informații

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close