SFÂNTUL PAHOMIE DE LA GLEDIN

 

Viaţa

Acest cuvios Pahomie, episcop al Romanului, ctitorul schitului Pocrov, era de loc din Transilvania, din ţinutul Bistriţei (1). S-a născut la 1674 în satul Gledin şi a primit la botez numele de Petru. Părinţii lui, „popa Iftimie şi Ana” Pencu, duceau viaţă grea, muncind cot la cot cu sătenii, ca mai toţi preoţii români ortodocşi de peste munţi, din vremea aceea.

 

Crescut în frica de Dumnezeu, tânărul Petru a ajuns să fie cu adevărat „iubitoriu de Hristos” şi, câştigând „fierbinte şi înfocată dragoste către Dumnezeu” şi „voind după Evanghelie a vieţui” – cum este scris în pomelnicul schitului Pocrov -, „a lăsat casă, părinţi, fraţi, rude şi celelalte” şi, trecând munţii, a ajuns la mănăstirea Neamţu.

Se ştie că, în jurul anului 1700, un mare număr de români transilvăneni au venit în Moldova, din pricina prigonirilor religioase pornite de habsburgi şi a asupririlor de tot felul. Şi nu puţini au fost tinerii chemaţi de viaţa duhovnicească şi de lumina cărţii din mănăstirile moldovene. De aceea la Neamţu erau atunci mulţi călugări veniţi din Ardeal.

După ce a trecut pe la mănăstirea Durău, pe tânărul Petru l-au adus aici, în anul 1694, rudeniile sale, ieromonahii Dosoftei, Sofronie, Mardarie, Iosif şi Lazăr, dintre care unii erau „nemţeni” mai vechi, alţii mai noi. A petrecut în chinoviile Neamţului ca frate, după rânduială, „supunându-se poruncilor igumenului şi ale fraţilor şi nevoindu-se întru toate”. În anul 1697, când avea vârsta de 23 de ani, s-a învrednicit de îngerescul chip de monah, primind numele de Pahomie.

Nu mult după aceasta, liniştea părinţilor de la mănăstirea Neamţu a fost tulburată. Erau atunci – la cumpăna dintre veacul al XVII-lea şi al XVIII-lea – „cumplite vremi, care cei ce citesc istoriile ştiu” (2), că se pornise război între turci şi creştinii din Liga Sfântă. Deoarece leşii, în 1697, au pus stăpânire pe cetatea Neamţului, soborul a plecat în bejenie cu icoana făcătoare de minuni a Preacuratei şi cu alte odoare, aşezându-se la Strâmba, un schit al mănăstirii Neamţu, din părţile Tutovei. Monahului Pahomie i s-a rânduit aici ascultarea de paraclisier.

Când vîltoarea războiului s-a stins şi „s-au făcut pace între turci şi între nemţi şi leşi, şi au dat turcii cetatea Cameniţei iarăşi înapoi „leşilor”, când „umbla valeatul 7208 (1700)”, cum spune însuşi Cuviosul Pahomie într-o însemnare, atunci soborul s-a întors la mănăstirea Neamţu”. Aici Pahomie a slujit, mai departe, ca paraclisier. Însă nu după mult timp, pentru râvna lui duhovnicească, a fost hirotonit preot, „ca un vrednic de această treaptă”. Şi, pentru că era şi bun gospodar, „iscusit în iconomii”, râvnitor şi cu adâncă evlavie, soborul l-a rânduit „clisiarh mare, toate ale bisericii încredinţându-i-se”. Şi măcar că aceasta era o slujbă grea, Cuviosul Ieromonah Pahomie nu şi-a risipit viaţa duhovnicească, ba, dimpotrivă, „din treaptă în treaptă ridicându-se, au început şi mai cu osârdie a se nevoi, din putere în putere, sporind întru faptele bune, dupre psalmistul, chip şi pildă făcându-se tuturor”. Şi încă, aici, la vechea şi vestita vatră de cultură bisericească a mănăstirii Neamţu, Pahomie şi-a agonisit, cu râvnă şi cu dragoste de lumină, bogată şi temeinică învăţătură de carte.

Iar când părintele egumen Ioan, la anul 1702, a fost chemat către Domnul, Ieromonahul Pahomie, care nu avea nici 30 de ani, „fără de voie, au fost silit de sobor a primi ocârmuirea a toatei monastiri, căci igumen l-au pus”. Şi a păstorit el cu vrednicie obştea de la Neamţu, ţinându-se cu străşnicie de rânduielile pentru monahi ale Sfinţilor Părinţi. Iar în ogorul sufletului său cu mai multă râvnă lucra şi mai cu osârdie „întindea nevoinţele sale”.

Ci, în anul mântuirii 1704, cursul vieţii râvnitorului ostaş al Duhului a apucat pe alt făgaş. Că, auzind de lucrarea cea ziditoare de suflete a Sfântului Dimitrie al Rostovului, Cuviosul Pahomie, cel „înfocat cu dragostea dumnezeiască, mai mult învăpăindu-se cu dorul cel dumnezeiesc”, a părăsit egumenia şi, lăsând toate, s-a dus să-l întâlnească pe acest sfânt „învăţător de schivnicie” şi mare cărturar. Aşteptările nu i-au fost zadarnice, căci, precum au auzit, au văzut; şi precum au dorit, au câştigat (3). A stat Cuviosul Pahomie multe zile în preajma Sfântului Dimitrie, pe care-l socotea părintele său sufletesc, bucurându-se de blagoslovenie şi de mult folos duhovnicesc, după cum însuşi mărturiseşte: „Am fost multe zile cu sfinţia sa la mas, ascultându-i învăţătura sfântă”. Şi pe cartea primită în dar de la Sfântul Dimitrie al Rostovului, Rostul de aur, monahul moldovean a însemnat: „Şi m-au întrebat: „Ce doreşte inima ta?”. Şi i-am spus că doreşte să petreacă viaţă cu tăcere în pustie. Şi m-au blagoslovit din toată inima şi mi-au zis: „Domnul să fie cu tine. Să împlă dorul tău”.

În 1706, Cuviosul Pahomie era la Kiev. Venise aici să se închine sfintelor moaşte din Lavra Pecerska, dar şi pentru faima şcolii înfiinţate cu mai bine de o jumătate de veac înainte de către învăţatul mitropolit român, Petru Movilă. Pentru bogata lui activitate de renaştere bisericească şi culturală a Ortodoxiei din Ucraina şi din Bielorusia, acesta a fost socotit „un mare dar duhovnicesc făcut de poporul român” Bisericii de acolo şi chiar Ortodoxiei întregi. Iubitorul de carte, cuviosul Pahomie, mult îşi va fi îmbogăţit inima şi mintea în această vatră de învăţătura şi duhovnicie ortodoxă, întemeiată de mitropolitul român din familia domnitoare a Movileştilor. Pe lângă numeroase tipărituri şi manuscrise – unele rare, printre care şi manuscrisul Rostul de aur al Sfântului Dimitrie însuşi -, Cuviosul Pahomie a adus în ţară Vieţile Sfinţilor a lui Dosoftei, carte achiziţionată la Pecerska, de la un oarecare Constantin, cum însuşi însemnează pe o filă.

În 1706, Cuviosul Pahomie, „după ce au dobândit mult folos sufletesc”, arată pomelnicul cel mare al schitului Pocrov, „s-au înapoiat iarăşi la metania sa în Sfânta Mănăstire Neamţu”. Întorcându-se aici, Pahomie n-a mai primit să fie egumen, ci a rugat soborul „să-l lase să
se liniştească la linişte, în pustie”, cum îi era dorinţa. Părinţii, fără sfatul cărora n-a voit să facă pasul acesta, l-au înţeles : „învoindu-se, soborul l-au lăsatu”. Iar osârduitorul, scăpând de grijile cele din afară, a început să-şi caute loc pentru linişte duhovnicească. Acest loc l-a găsit într-o pădure deasă, la poalele muntelui Chiriacu, cale de un ceas de la mănăstirea Neamţu, o adevărată „gură de rai”, cum nu se putea mai potrivită pentru nişte nevoitori întru cele duhovniceşti. Şi s-a aşezat acolo împreună cu câţiva ucenici, iubitori de linişte, care „îi râvnea vieţii lui cei îmbunătăţite”: Sofronie, Macarie (care ca schimonah s-a numit Mardarie), Lazăr şi Ioanichie.

Ridicarea câtorva chilii şi tăierea unei părţi din codru, ca să aibă loc deschis pentru grădină, livadă şi prisacă, s-a făcut cu mare osteneală, că era lucru de început. Aşa, fericitul Pahomie, arată pomelnicul Pocrovului, a început „a se nevoi îndoit”, pe de o parte străduindu-se să dezrădăcineze din suflet patimile care se ridicau împotriva duhului, sădind fapte bune, iar pe de altă parte, „vrând a-şi osteni trupul şi a-l face rob duhului, tăia copacii cei neroditori şi în locul lor rodea pomi roditori” (4).

Din Rostul de aur, care este o culegere de „frumoase învăţături năravnice (4 bis) din Pateric”, cum arată o însemnare mai târzie pe acest manuscris, el „culegea cuvinte mântuitoare de suflet şi povăţuitoare către cărarea cea îngustă pe care o căuta fericitul întru pomenire cuviosul Pahomie; pentru el era cel mai mare izvor de apă vie cu care îşi adăpa sufletul în toate zilele, în coliba sa cea pustnicească de munte, unde mai târziu a întemeiat schitul de azi” (5).

Viaţa îmbunătăţită şi strădaniile sale neostoite n-au rămas însă necunoscute, căci vestea despre ele s-a răspândit prin toată ţara Moldovei. Dar „nu mult s-a îndulcit el de această viaţă iubită lui în pustie” (6). Cursul vieţii avea să se schimbe din nou, după rânduiala lui Dumnezeu. Câţiva sfetnici de-ai lui Antioh Cantemir (1705-1706, a doua domnie), după ce-şi îndepliniseră nişte însărcinări domneşti, umblând prin partea locului după vânat, au nimerit la sihăstria lui Pahomie. Şi, rămânând noaptea la schimnic, „atât din vorba bărbatului, cum şi din petrecerea lui şi din obiceiul cel bun, foarte s-au folosit şi s-au bucurat”. Apoi, după ce au primit blagoslovenie s-au îndreptat, după cum i-a îndrumat cuviosul, într-o anumită parte a pădurii, unde au aflat vânat mult, „de care vânând s-au întors cu plin întru ale sale”.

Nu mult după aceea a murit episcopul Lavrentie de la Roman. Fiind nevoie să se găsească „un bărbat vrednic de acea treaptă, spre primirea scaunului şi a bisericescului jug”, s-au adunat, din poruncă domnească, mitropolitul, episcopii şi egumenii mănăstirilor. Şi la acel sobor, boierii care nimeriseră la sihăstria lui Pahomie şi se minunaseră de viaţa lui au vorbit cu căldură domnitorului Mihail Racoviţă, cerând ca, în scaunul Romanului, să fie ales Pahomie nemţeanul, „liniştitoriul de supt muntele Chiriacul”. Iar domnul şi soborul s-au învoit, măcar că era tradiţia ca în scaunul de la Roman să fie aşezat episcopul de la Rădăuţi. Şi a fost adus Cuviosul din sihăstria lui şi, fără să-i fie voia, l-au ales episcop la 18 decembrie 1706. Urmaşii au socotit că „Însuşi Domnul Dumnezeu nu l-au lăsat ca să şază el ca sub obroc, în acea pustietate, ci au voit a-i încredinţa lui păstoria oilor sale celor cuvântătoare, ca unui prea vrednic” (7).

Ca episcop, de la început, a fost aproape de păstoriţii săi, „pe cei săraci miluind, pre cei scârbiţi mângâindu-i şi tuturor ajutându-le, dupre cât îi era prin putinţa”. La numai trei zile după hirotonie, a întărit şi a înnoit aşezământul „breslei mieilor”, în care intrau săracii din Roman, pe care Ştefan Vodă cel Mare îi pusese sub oblăduirea episcopiei.

Deşi era iubitor de isihie, de rugăciune şi de carte, Episcopul Pahomie, bun gospodar şi chivernisitor, s-a îngrijit şi de nevoile materiale ale eparhiei sale. Astfel el s-a străduit să redobândească unele drepturi mai vechi ale ei sau să capete altele noi de la domnitorii care îl preţuiau şi care ştiau că părintele episcop „are multe cheltuieli venind cu trebile sfintei episcopii şi cu ale ţării, la Iaşi, după obicei”.

Iar la judecăţi şi pricini, cu dreaptă cumpănă măsura, „cum scrie sfânta pravilă”, când judeca pe cei din „clirosul bisericii” ori breslele de prin târguri.

Mănăstirii sale de metanie i-a purtat o grijă deosebită. „Cu mare cheltuială şi la vremile cele cumplite, precum Dumnezeu ştie”, cum însuşi spune în testamentul său, a refăcut acoperişul bisericii şi al clopotniţei şi a înzestrat-o cu o catapeteasmă nouă, cu străni şi jilţuri. Şi acestea, în vremuri de mare tulburare, căci se arata în pomelnicul Pocrovului: „Ce nu ar fi făcut şi cu câte nu ar fi ajutorat-o întru alte vremi mai uşoare? De aicea poate socoti oricine câtă dragoste avea spre soborul metaniei sale” (8). Încă şi alte sfinte lăcaşuri din Moldova şi chiar din Transilvania s-au bucurat de ajutorul Cuviosului Episcop Pahomie.

Iubind în chip deosebit învăţătura, el şi-a agonisit multe cărţi de slujbă sau de zidire sufletească, manuscrise sau tipărituri mai vechi, cumpărate sau primite în dar de la diferiţi ierarhi. În dorinţa ca aceste cărţi să fie de folos şi altora, el le-a dăruit unor biserici sau obşti monahale, îndeosebi mănăstirii Neamţu şi mai ales sihăstriei sale din muntele Chiriacu. Pe filele unora dintre ele, cuviosul episcop şi-a aşternut multe din gândurile sale. În Cheia înţelesului de la Bucureşti (1678) aflăm, de pildă, însemnarea: „Citeşte cuvintele cu minte deşteaptă şi cu candela şi vei pricepe tainele lui Dumnezeu toate. Lasă-te de toate relele!”. Iar la sfârşitul predosloviei, episcopul scrie aceste simţite cuvinte: „Dumnezeu ce a zis să lumineze lumina adică pe întuneric, Acela a descoperit aceste sfinte scripturi neamului nostru, cela ce şedea întru întunericul neştiinţei şi în umbra legii şi a nepriceperii, iar acum a strălucit soarele dreptăţii credinţei celei bune. Dau laudă lui Dumnezeu, dau numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Tot neamul nostru românesc, toată (suflarea) să-L laude pe Domnul Iisus Hristos” (9).

Şi aşa, în acel zbuciumat început de veac – în timpul păstoriei lui s-au perindat pe scaunul Moldovei cinci domnitori -, alesul Domnului a împlinit, cu toată osârdia, slujirea arhierească încredinţată lui. Dar, după şapte ani şi trei luni de păstorire,
la 1 martie 1714, Episcopul Pahomie a depus cârja, retrăgându-se din scaunul vlădicesc. „M-am prostitu de bună voie, a spus el atunci, socotind că trece lumea şi toate ale lumii ca umbra” (10). Gândul de a ajunge „la dorita sa linişte lângă muntele Chiriacul”, l-a avut tot timpul păstoririi, dar, spune cronicarul lui, „aceasta cu înţelepciune o au făcut”, că „în vremile cele cumplite el nu şi-au lăsat eparhia, ca un fricos şi mic la suflet, ci în vreme de pace… văzând şi ţara uşurată de greutăţile ce o cuprinsese”.

Voievodul şi boierii nu se împăcau cu gândul de a fi părăsiţi de un asemenea episcop şi voiau să-l oprească, dar Cuviosul a rămas nestrămutat în hotărârea lui.

După ce a ieşit din episcopie, a venit la Neamţu, unde a stat numai patru zile, după care s-a dus la sihăstria sa de lângă muntele Chiriacu. Şi îndată, cu sprijinul ucenicilor, s-a apucat de zidirea sfântului locaş al bisericii pe care l-au urzit în 14 aprilie şi l-au săvârşit, „cu ajutorul lui Dumnezeu… cu multe rugăciuni şi lacrimi şi cu mare osârdie şi cu multe osteneli”, alegându-i ca hram Acoperământul (Pocrovul) Maicii Domnului, care se sărbătoreşte la 1 octombrie. Pomelnicul triptic de la Pocrov, de mare însemnătate pentru istoria monahismului de pe acele meleaguri, cuprinde şi o rugăciune de o deosebită frumuseţe, pe care Pahomie „însuşi o au scris la urzirea bisericii”: „Doamne Iisuse Hristoase, păzeşte această sfântă biserică supt aripile milii şi sfinţiii Tale, în viaci neclătită, nestricată, nearsă, nerisipită. Şi o izbăveşte de tot omul rău şi de toţi vrăjmaşii trupeşti şi sufleteşti, cei văzuţi şi cei nevăzuţi, şi de diavoli şi de toţi demonii şi de toate lucrurile şi primejdiile satanei, şi de tot răul. Aşişderea şi pre noi smeriţii şi pre toţi fraţii carii petrec acum şi carii vor petrece şi de acum înainte până în sfârşit şi pe toţi ne izbăveşte de toate care scriu mai sus. Şi ascultă, Doamne, şi primeşte rugăciunile noastre ale tuturor. Şi trimite oameni carii plac Sfinţii Tale, la acest sfânt loc: buni, smeriţi, învăţaţi, credincioşi. Şi trimite, Doamne Iisuse Hristoase, la acest sfânt loc tot şi deplin bişug sufletesc şi trupesc şi ne izbăveşte de toate neputinţele şi boalele sufleteşti şi trupeşti şi ne dăruieşte, Milostive, pocăinţă cu lacrimi, cu viaţă (neprihănită) până întru adânci bătrâneţe să slujim Sfinţiri Tale”. Din rugăciunea aceasta se vede, cum scrie autorul pomelnicului, „înfocată dragostea lui ce avea către Dumnezeu şi către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, încă şi smerita cugetare” (11).

Măcar că era fiu al mănăstirii Neamţu, Episcopul Pahomie a ţinut ca schitul său să aibă deplină neatârnare faţă de marea aşezare, ceea ce a şi dobândit, printr-un hrisov domnesc, din 1714, întărit şi de o carte din 1715, a patriarhului Samuil al Alexandriei, aflat atunci la Iaşi. Că voia cuviosul ca viaţa sihăstrească a obştii lui să nu fie tulburată de nimeni.

Cu dreaptă socoteală s-a îngrijit ca vieţuitorii schitului să aibă cele de trebuinţă, traiului, dar cu osebire să nu fie lipsiţi de hrana sufletească. De aceea cărţilor dăruite când era episcop le-a mai adăugat multe altele. Unele au fost aduse de la Bucureşti. Iubitor de carte cum a fost, el a întocmit şi liste care cuprindeau manuscrise şi „cărţi tiparnice” : „Izvor de cărţi câte au să se ştie”, sau „Izvor de zestre(a) Pocrov(ului)”. Dumnezeieştile şi sfintele liturghii, tipărită de Antim Ivireanul în 1713 – Liturghia românească – precum spune Pahomie – îi fusese dăruită de însuşi sfinţitul mitropolit. Cuviosul ţinea ca cititul cărţilor să fie una din îndeletnicirile pustnicilor de la Pocrov. Dăruindu-le Cheia înţelesului, îşi arată dorinţa „să hie la cetit părinţilor (care) s-or afla trăitori acolo de folos sufletelor”. El ştia ce înseamnă această hrană duhovnicească şi nu înceta s-o spună: „O, mila Ta, Doamne, mare este! – însemna el pe Viaţa lui Ioasaf şi Varlaam -; minunată cartea aceasta este plină toată de învăţăturile sfinte”. De aceea a dat o mare atenţie şi muncii de traducere şi de copiere a cărţilor de zidire sufletească. Lavsaiconul lui Heraclid de Capadocia (vieţi de pustnici) ar fi fost tradus în Moldova de către Episcopul Pahomie al Romanului (12). Au existat mai mulţi copişti, vieţuitori la Pocrov, – unii neştiuţi cu numele – care s-au ostenit cu „prescrierea” cărţilor de folos duhovnicesc.

Dar Cuviosului Pahomie nu i-a fost dat să se bucure prea mult de linişte. Către sfârşitul anului 1716 s-au iscat iar tulburări pentru domnie. A venit în Moldova oaste austriacă, chemată de boierii uneltitori. Domnitorul Mihail Racoviţă (1715-1726), cu ajutorul tătarilor, i-a învins. Cu prilejul acesta, tătarii au jefuit cumplit ţara. Pahomie a fost nevoit să pribegească în Transilvania, apoi în Polonia, unde s-a îmbolnăvit, pentru care s-a dus la Lvov, la doctor. Pastile, în acel an, l-a sărbătorit acolo. După cinci luni, când lucrurile s-au potolit, Cuviosul s-a întors la Pocrov, dar pentru că domnitorul îl bănuia că a avut legături cu răsculaţii şi cu „zurbagiii” austrieci, a fost nevoit să plece din nou în pribegie. „Puind la cale lucrurile dupre cât i s-au putut în grabă s-au dus la Kiev” şi a lăsat schitul în seama ucenicului său, Sofronie.

La Pecerska a fost primit cu cinste şi cu bucurie, având „din destul pentru chivernisirea sa”, dar tihnă n-a mai cunoscut. Îl muncea dorul de ţară şi de sihăstria sa, nădăjduind mereu că se va întoarce. Prin ucenicii săi a stat cât a putut în legătură cu Pocrovul, căruia i-a purtat mereu de grijă, ca de altfel şi Neamţului. Le-a trimis de acolo ajutoare, icoane şi îndeosebi cărţi.

În 1724, ultimul an al vieţii sale, şi-a întocmit testamentul, care cuprinde şi aşezământul pentru schitul ctitorit de el, şi pe care l-a trimis în Moldova, „la Pocrov, la sihăstrie”.

În acest aşezământ – Izvod de trebi ce am scris eu cu mâna mea – sunt cuprinse ultimele gânduri ale lui Pahomie pentru ţara şi schimnicia sa. Şi aici îşi arată grija mare pentru cărţile schitului care nu trebuie înstrăinate. Pentru păstrarea Ortodoxiei, atrage atenţia asupra preoţilor străini în trecere pe la schit, care e nevoie „foarte să se ispitească”, pentru a nu fi dintre cei „hirotoniţi de eretici”. Răstimpul de încercare pentru „diecii” care vor să se călugărească în schit, „pentru sufletul său sau pentru învăţătură”, să fie de trei ani, „dupre sfânta pravilă”. Se rânduieşte pentru schivnicii de aici viaţă de obşte, duhovnicească, mai aspră ca în celelalte mănăstiri şi schituri din Moldova, cu tăcere, cu post – de la carne se vor înfrâna toată viaţa -, cu rugăciune neîncetată şi slujbe de noapte, cu muncă şi d
eplină ascultare faţă de egumen. Adresându-se călugărilor de la Neamţu, ierarhilor, domnului, precum şi „tuturor pravoslavnicilor creştini care sunt acum şi care vor fi şi de acum înainte până la săvârşitul ţărei Moldovei”, le cere: „Mă rog, mă rog cu lacrimi şi cu toată smerenia, pentru mila Marelui Dumnezeu, fiţi milostivi şi voitori de bine şi făcători de bine acestui schit”. La sfârşit, cuviosul stareţ imploră de la Dumnezeu toate darurile şi blagosloveniile pentru vieţuitorii de la Pocrov (13).

Şi aşa nevoindu-se, fericitul Pahomie a îmbrăcat, se pare, înainte de moarte, marea schimă sub numele de Pimen. Aşa se face că pe un tablou cu chipul său, zugrăvit mai târziu – aflat la Pocrov – sunt înfăţişaţi şi sfinţii săi patroni: ca mirean (Sfântul Petru), ca monah (Sfântul Pahomie) şi ca schimonah (Sfântul Pimen)…

Cuviosul Episcop Pahomie a fost chemat către Domnul în anul 1724, şi osemintele lui se păstrează în paraclisul Sfântul Ştefan de la Pecerska.

Socotit ca „cel mai de seamă cărturar dintre clericii moldoveni din acel timp” (14), acest ierarh a fost, mai înainte de toate, un trăitor, un monah cu „smerită cugetare” şi cu „înfocată dragoste pentru Hristos”, un conducător care, ca şi nepotul său, Mitropolitul Iacob Stamate, fost şi el vieţuitor la Pocrov, a strălucit în Biserică prin sfinţenia vieţii. A iubit schimnicia, dar a unit, în cumpăna dreptei socotinţe, rugăciunea cu munca trupului şi a minţii, în tradiţia sănătoasă a străvechiului monahism românesc isihast, care, prin el şi prin urmaşii lui de la Pocrov, a cunoscut în acel al XVIII-lea început de veac o vădită înnoire. Iar roadele slujirii sale în Biserică n-au întârziat să se arate. Pocrovul a dat mănăstirii Neamţu şi altor aşezări monahale stareţi vestiţi şi călugări cu viaţă îmbunătăţită, care au avut rosturi însemnate în viaţa duhovnicească a Moldovei (15). Unii dintre ucenicii fericitului Pahomie au ctitorit schituri şi sihăstrii cu rânduieli de trăire aspră, ca la Pocrov. Alţii, nu puţini, au fost copişti care s-au ostenit „prescriind” cu râvna şi migală vieţi de sfinţi şi cărţile de zidire sufletească ale Sfinţilor Părinţi. Strădaniile Preacuviosului Pahomie şi ale ucenicilor lui au reînviorat viaţa monahală din Moldova cu mult înainte de venirea stareţului Paisie la Neamţu. Lucrarea acestuia în ogorul monahismului nu s-ar fi putut împlini fără ostenelile Episcopului Pahomie şi ale ucenicilor lui. De altfel, însuşi cuviosul Paisie mărturiseşte că la noi, în „acest pământ de Dumnezeu păzit”… „a înţeles tainele adevăratului monahism şi ascetism, a înţeles şi a simţit mai adânc lucrarea binefăcătoare a rugăciunii”, că în ţara noastră, în care vedea „unul din cele mai înfloritoare colţişoare ale lumii ortodoxe”, a cunoscult pentru prima oară pravila bisericească după rânduielile Sfântului Munte (16). În ogorul din vremuri străvechi arat, însămânţat şi îngrijit de mulţime de nevoitori întru cele duhovniceşti, cunoscuţi şi necunoscuţi, unul din cei mai de seamă ostenitori se dovedeşte a fi fost preacuviosul şi fericitul întru pomenire Pahomie.

Pr. CONSTANTIN VOICESCU

1. Un vieţuitor al Pocrovului, folosind însemnări ale episcopului şi ale ucenicilor lui, ca şi tradiţia păstrată la Neamţu, a scris:Arătare în scurt pentru fericitul întru pomenire ctitorul sfântului locaş al Preasfintei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Mariei, chir Pahomie, episcopul Romanului, pe care însuşi din temelie l-au zidit întru cinstirea acoperământului Ei, cunoscută şi sub numele de Pomelnicul cel mare al schitului. Pentru alte date ale vieţii acestui cuvios părinte, vezi şi: Episc. Melchisedec, Cronica Romanului, Bucureşti, 1814; Arhim. Ghenadie Enăceanu, Schitul Pocrov, în „Biserica Ortodoxă Română”, VIII (1884), (după Istoria mănăstirii Neamţu de Andronic); Narcis Creţulescu, Istoria mănăstirii Neamţu, Academia R. S. România, Mss. 5691; N. Creţulescu, Tablou de mănăstirile şi schiturile cele vechi unite ori închinate mănăstirii Neamţu, în „Arhiva”, XXII (1911); C. N. Tomescu, Scurtă privire istorică despre sfânta mănăstire Neamţu şi despre aşezările supuse ei, Mănăstirea Neamţ, 1942; Pr. C. Bobulescu, Pocrovul, Craiova, 1943; Irineu Crăciunaş, Episcopul Pahomie al Romanului, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XXXV (1958), nr. 9-12; Arhim. Nestor Vornicescu, Relaţii bisericeşti culturale între mănăstirea Neamţu şi Transilvania, din cele mai vechi timpuri până în preajma anului 1918, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XLIV (1968), nr. 11-12; Pr. C. Voicescu, Viaţa şi activitatea Episcopului Pahomie al Romanului, în „Biserica Ortodoxă Română”, XC (1972), nr. 5-6; idem, Schitul Pocrov şi importanţa lui pentru viaţa şi cultura bisericească din Moldova în sec. XVIII, în ibidem, nr. 7-8; Ierom. Ioanichie Bălan, Pateric românesc, Bucureşti, 1980.
2. Episc. Melchisedec, ibidem, p. 323.
3. Ibidem, p. 324.
4. Ibidem, p. 327.
4 bis. năravnic – cu privire la fapte, la obiceiuri.
5. Ms. slavon 278 din Biblioteca mănăstirii Neamţu.
6. Arhim. Ghenadie Enăcearm, ibidem, p. 42.
7. Pr. C. Bobulescu, ibidem, p. 11.
8. Episc. Melchisedec, ibidem, p. 349.
9. Diac. prof. I. Ivan, Însemnări culese de pe cărţile din biblioteca mănăstirii Neamţu (manuscris) nr. 392.
10. Episc. Melchisedec, ibidem, p. 342.
11. Ibidem, p. 349.
12. N. Iorga, Istoria literaturii române, ed. I, vol. II, p. 218, nota 6.
13. Academia R. S. România, Ms. CLXV 161; Episcop Melchisedec ibidem p. 343.
14. N. Iorga, ibidem, p. 218.
15. Diacon Ioan Ivan şi Preot Scarlat Porcescu, Mănăstirea Neamţu, Iaşi, 1981, p. 122, 259.
16. N. Iorga, O datorie mai puţin, în „Neamul Românesc”, 24 iunie 1918.

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 663-673 Viaţa îmbunătăţită a episcopului Pahomie al Romanului