Se vorbește mult la timpul prezent despre stres, ca despre o stare la îndemână, experimentabilă aproape la unison, deși sub forme diferite, fără să necesite explicații extinse. Stresul se revelează drept un dușman puternic, foarte aproape de noi, de neînvins, cel mult de domolit, prin apelul la momente de relaxare. Sau, din prea multă familiaritate, imaginea lui uneori se ameliorează, devenind aproape un prieten, care, deși dificil de suportat, se face prezent aproape fără întrerupere de-a lungul itinerariului nostru cotidian. Stresul se însoțește cu neliniște la nivel mental, obligă trupul la o participare tensionată și-l supune, în cele din urmă, pe om la un consum psihic și fizic supradimensionat față de solicitările presupuse de viața însăși. Ba mai mult, în accepțiunea contemporană, se identifică drept cauză ascunsă pentru multe disfuncționalități fiziologice sau psihologice la nivelul organismului.

Așadar, stresul este o realitate complexă cu o reflectare poliedrică. De aceea, orice demers în încercarea de a-l defini este extrem de complicat. În termeni generali, putem asocia acestei stări termeni precum: efort, încordare sau presiune neuropsihică. Acesta se generează, pe de-o parte, dintr-o încercare de a suprapune așteptările personale peste posibilitățile pe care le deținem, rezultând o realitate disproporționată. Sau, pe de altă parte, mai putem identifica o a doua situație: o aglomerare de sarcini, fără vreo ierarhie sau prioritizare în funcție de importanță sau precedență de timp, va produce o stare de tensiune, până la forme de anxietate de diferită intensitate. La aceste două situații voi mai adăuga un element care, dacă nu în mod direct generează starea de stres, cel puțin o amplifică și o susține. Acesta se referă la modul de abordare al vieții, specific omului actual, descris prin dorința de control și auto-control, ce presupune exigența de organizare a experienței cotidiene în detaliu, în sensul unei previzibilități exacte, prin apelul la propriile resurse, incluzând cele pe care ni le oferă tehnica foarte avansată în vremurile noastre. Nevoia de control, ajunsă la forme exagerate, se întâlnește cu realitatea în care imprevizibilul, necunoscutul sau orice nesemnificativă sincopă ce ar putea să apară să producă zdruncinări și situații greu gestionabile sau chiar aparent de nerezolvat. Din perspectivă duhovnicească, această realitate îl așează pe om într-o autosuficiență și încredere în sine, ce nu-i favorizează o relație echilibrată și efectivă nici cu cei din jur, nici cu sine, cu atât mai puțin cu Dumnezeu.

Dacă starea de stres este descrisă ca neliniște sau tensiune, în plan spiritual, rezolvarea acesteia se arată în ceea ce Părinții numesc pacea lăuntrică sau odihna minții. În acest cadru, în periplul nostru, îl vom invoca din nou pe Sfântul Isaac Sirul, care, și de data aceasta, ne propune o sentință la zi și cu caracter sintetizator. Acesta afirmă: „Cel ce s-a dăruit pe sine lui Dumnezeu petrece în odihna minții”. Conținutul acesteia comportă două efecte imediate. Mai întâi, denunță înțelegerea prin care, într-un mod excesiv, omul este descris drept centru al lumii, în jurul căruia gravitează întreaga existență, sie-și suficient și suveran deplin peste viața însăși. Iar, în continuare, indică o perspectivă alternativă, potrivit căreia omul ocupă locul central în existență, ca trimis, ca reprezentant, dar și protejat al lui Dumnezeu. El este și rămâne așa menținând legătura cu Cel pe care-L reprezintă. Dacă în primul caz, omul are pretenții cvasi-divine prin ceea ce este, prin ceea ce dorește să facă și prin poziția pe care și-o construiește, în cel de-al doilea, acesta le experiază pe toate acestea, însă prin conștiința prezenței și suportului lui Dumnezeu în viața Lui, într-o colaborare fructuoasă. Tocmai de aceea, în această a doua situație, viața se desfășoară între previzibilitate și spontaneitate, cea din urmă fiind zona de intervenție a lui Dumnezeu. Povara și presiunea pe care o presupune viața în cazul acesta sunt împărțite cu Dumnezeu, de aceea stresul este diminuat, ba chiar înlocuit cu odihna la nivelul minții, de vreme ce omul se dăruiește tot mai mult lui Dumnezeu.

Socotesc că există o înțelegere etapizată a acestui proces, care presupune o parte a omului, cu abordări în consecință, și o parte a lui Dumnezeu, cu intervenții specifice. Se poate face la acest moment un exercițiu de vocabular cu conținuturi duhovnicești aferente. Este vorba de drumul de la credință, ca acceptare rațională a unei viziuni asupra lumii și a omului, pornind de la o relație obiectivă cu Dumnezeu, asumată personal. Acest prim moment se dezvoltă în ceea ce putem numi încredere în Cel în Care am crezut și pe Care L-am cinstit. Și, în cele din urmă, încrederea se transformă în încredințarea, în sensul de dăruire, predare sau, pentru a implica un termen și mai puternic, abandonare în brațele lui Dumnezeu. Acest ultim moment corespunde sentinței Sfântului Isaac, citate mai sus. A se dărui cineva cu toată ființa sa lui Dumnezeu, a se preda cu totul proniei Sale, a se abandona în mâinile Tatălui, aduce cu sine odihna minții, alternativă la stresul cotidian, de vreme ce simțământul protecției și împărțirea responsabilităților, a poverilor, ba chiar și a realizărilor, îi aduce o stare de confort, mai întâi mental, apoi, însoțindu-se cu simțirea, acesta îl vizează și-l cuprinde pe om în integralitatea lui.

În această situație, omul se bucură de un mediu duhovnicesc sigur, însoțit de serenitatea unei viețuiri liniștite, evitând comportamentele crispate sau rigide, cu încredere în viitor, cu perspective luminoase asupra lucrării pe care o are de îndeplinit, cu multă disponibilitate față de cei din jur, oferindu-le aprioric credit în vederea unor bune colaborări, deschis eventualelor evenimente neprevizibile sau chiar surprinzătoare, cu rezistență în fața posibilelor eșecuri, dar și cu un generos spațiu pentru exersarea în cele ale bucuriei. Toate acestea se întâmplă de vreme ce, unul ca acesta trăiește neîntrerupt cu conștiința că Dumnezeu, Părintele său, este Cel care-i poartă grijă, că nimic nu se întâmplă fără știrea Lui și, în cele din urmă, că nici o situație nu se desfășoară fără să-i aducă vreun folos imediat sau de durată.

A te dărui lui Dumnezeu este un exercițiu cu caracter punctual, dar și de durată pentru care, mai întâi, omul se nevoiește, adică se exersează ascetic, iar, pe parcurs și mai târziu, se va bucura de odihna unei conștiințe și prezențe vii. Pacea lăuntrică este direct proporțională cu dăruirea de sine a omului lui Dumnezeu. Se regăsește în această dăruire întruparea îndemnului liturgic „pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, ca program de viață cotidian adresat, cu precădere, omului actual care se încăpățânează să trăiască viața de unul singur. Este o chemare, este o alegere, dar, mai ales, este o nevoie umană, care se deschide în bucuria și pacea unei viețuiri împreună cu Domnul, odihna noastră: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 28-29).

† BENEDICT Bistrițeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului

Share This

Folosim cookie-uri pentru a îmbunătăți experiența dumneavoastră pe acest site. Prin continuarea navigării în această pagină confirmați acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Mai multe informații

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close