În cadrul Campaniei „Nu divorţului“ Înalt Preasfinţitul Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, a susţinut o conferinţă în Aula „Nicolae Ivan“ a Facultăţii de Teologie, din care redăm, în continuare câteva fragmente.

„Familia între invidualism, colectivism şi comuniune“

În lumea noastră post-modernă lucrurile curg şi se transformă într-un ritm ameţitor. Percepte, instituţii şi învăţăminte foarte bine statornice în matca lor de sute de ani sunt date peste cap. Sunt puse sub semnul întrebării valori care până mai ieri erau socotite veşnice. În iureşul acesta ameţitor ai la un moment dat impresia că nimeni nu mai ştie precis ce trebuie să facă.

Pe lângă alte realităţi cărora nu li se mai acordă valoarea şi atenţia pe care o merită este şi familia. Auzi tot mai rar vorbindu-se de familie şi tot mai des vorbindu-se de „cuplu“. Cuplu dintre persoane de sexe diferite, sau din persoane cu acelaşi sex care, în virtutea „drepturilor omului“ se socotesc legitime.

Familia, ca instituţie sfântă, întemeiată de Dumnezeu în Eden, este socotită anacronică. Faptul că Mântuitorul Hristos, prin participarea Sa la nunta din Cana Galileii, a ridicat nunta la demnitatea de taină nu-i mai mişcă sufleteşte pe mulţi creştini. Monogamia, ca singura cale a comuniunii dintre bărbat şi femeie, este socotită depăşită. Căsătoriile de probă sunt tot mai multe, tinerii sunt sfătuiţi, din nefericire, şi de instituţii care s-ar crede că sunt serioase, să-şi înceapă viaţa sexuală înainte de căsătorie (…) Iar soluţia este familia creştină, monogamă, care nu-i nici individualism, nici colectivism, ci comuniune sfântă întru iubire.

Este adevărat că aceste lucruri sunt propovăduite de Biserică prin mijloacele restrânse pe care le are la îndemână, pe când milioane de oameni sunt atraşi de emisiunile de la TV care sunt palpitante şi cultivă plăcerea trupească, violenţa şi goana după bani.

Familia prezentată de aceste emsiuni este adeseori o caricatură a ceea ce ar trebui să fie, modelele propuse pot fi ispititoare, antrenante, îndrăgite chiar, dar oare şi aducătoare de fericire? Oare mesajul pe care-l transmit ne ajută cu adevărat pentru a ne „descurca“ în viaţă? Pentru a transmite generaţiilor viitoare valorile creştine autentice este neapărat nevoie să ne ocupăm de cadrul moral în care se formează şi trăieşte omul. Acest cadru este familia. În concret, familia creştină, întemeiată în duhul Evangheliei lui Hristos (…)

Familia în tradiţia românească

Concepţia românilor despre familie este impregnată de duhul Evangheliei. Este cunoscută celebra frescă exterioară de la Voroneţ unde bărbatul ară, femeia toarce lâna oilor şi leagănă pruncul înfăşat în scutece, aşezat într-o covecioară. (…) Creştinul pâmântului românesc a avut de-a lungul veacurilor casa plină de prunci şi, cu toate greutăţile, faţa îi era luminată de lacrima bucuriei şi inima plină de suferinţă şi de răbdare. Oraşul românesc de astăzi, chiar şi satul, are nevoie vitală de ordinea morală a părinţilor noştri, de aşezarea lor spirituală, de blândeţea lor, de bunăstarea inimii lor, de dragostea lor, de castitatea familiei lor. În satul românesc de odinioară divorţul, destrămarea familiei, era o raritate.

În casa săracă dar plină de tihnă, te simţeai în siguranţă. Părintele Teofil Părăianu ne face o mărturisire de o gingăşie unică: „A fost o dată la noi la mănăstire o împrejurare mai grea şi mama a zis: apoi dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă că doar tu ai unde veni. E ceva atât de înduioşător… vedeţi ce înseamnă inima de mamă? Nu te lasă niciodată“ (…) Dar nu numai în casele modeste ale ţăranilor domnea atmosfera de comuniune sfântă, ci şi în casele căpeteniilor şi ale boierilor. Din păcate aceste vremuri au apus. Realitatea pe care o întâlnim e alta. Familia, ca şi multe alte aşezăminte sociale, a intrat în criză. Comunitatea sfântă de odinioară a alunecat fie în individualism, fie în colectivism. Sigur că nu putem generaliza.

Decadenţa familiei

Egoismul exacerbat îi duce pe oameni în situaţia ca şi-n familie să poarte o luptă pentru supremaţie, o luptă pentru putere. Nici vorbă de comuniune, ci individualismul care-i stăpâneşte îi face să vadă în partener un mijloc de a-şi rezolva problemele materiale şi de a dobândi plăceri trupeşti (…) În societatea post-modernă populaţia îmbătrâneşte şi fibra umanităţii slăbeşte. Această realitate teribilă este prezentă şi în România. Motivaţiile, la noi sunt de natură socială, dar în Europa Occidentală ce motivaţii pot fi aduse? Nu-i de mirare că numărul divorţurilor creşte. De unde, până mai ieri, erau o raritate, astăzi sunt tratate ca o normalitate. Se uită cu desăvârşire că porunca lui Hristos este: „Ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă“. Se uită că monogamia este cerută creştinilor de învăţătura Mântuitorului.

În procesele de divorţ poţi lua act de cele mai josnice lucruri pe care şi le spun soţii unii altora, cu patimă, cu răutate şi uneori cu ură. Concluzia firească pe care o tragi este că a lipsit ceva esenţial de la temeluirea familiei lor: a lipsit iubirea adevărată şi iubirea faţă de Dumnezeu. Pe lângă îndividualism, se face prezent un alt mod de viaţă pe care n-a reuşit să-l imprime nici comunismul: este vorba de colectivism. Cupluri care se fac şi se desfac, schimbări de partneri, căsătorii de probă, sex în grup, sunt tot mai des întâlnite. Presa dezbate aceste subiecte, fără să pună problema din punct de vedere religios. Se uită că trupul este templul Duhului Sfânt, că monogamia este poruncită de Dumnezeu, că pruncii sunt o binecuvântare a cerului.

Întoarcerea la normalitate

Normală este o familie în care soţii se iubesc, în care soţii nasc copii şi îi cresc, în care soţii se ajută şi trăiesc în comuniune sfântă, o familie care îşi trage seva spirituală din Sfintele Taine, din Taina Nunţii. Din nefericire sunt multe cupluri care îşi încep viaţa fără cununie şi care poate că rămân aşa toată viaţa. Normală este familia care cuprinde un grup de persoane unite prin legătura de căsătorie şi paternitate (…) Din punct de vedere ortodox, normală este căsătoria întemeiată pe iubire şi presupunând procreaţia. Normală este căsătoria făcută „în Hristos şi în Biserică. Sensul adevărat al căsătoriei îl constituie legătura nemijlocită a soţilor cu Hristos (…) Viaţa creştină înseamnă ca cei din familie să se roage împreună acasă, să stea la masă împreună, să participe duminica împreună la Sfânta Liturghie şi să iasă, tot, împreună la o destindere agreabilă. Dacă majoritatea activităţilor membrilor familiei se desfăşoară afară din casă, în compania străinilor, măcar aceste patru lucruri importante ar trebui să-i unească într-o comuniune sfântă.

 

 

 

 

Din aceeași categorie

Share This