Mai aproape de Hristos, în anul 2016

Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi se va apropia şi El de voi.  (Iacov 4, 8)

Firul vieţii noastre se toarce din caierul vremii… şi se toarce repede. Anii noştri  s-au socotit ca pânza unui păianjen; zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani, iar de vor fi în putere, optzeci de ani; şi ce este mai mult decât aceştia, osteneală şi durere! (Psalmul 89, 10-12) Dacă în ceasurile noastre de meditaţie realizăm acest lucru, mai mult ca oricând îl realizăm la Anul Nou. Lucian Blaga, în acest sens, se adresează lui Dumnezeu: Opreşte trecerea. Ştiu că unde nu este moarte, nu este nici iubire. Şi totuşi, te rog: opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea![1]

În desfăşurarea firului vieţii noastre ne putem folosi de următoarea asemănare: urcuşul şi pogorâşul unui deal frumos. Până la zenitul vieţii, adică până la culmea însorită şi învăluită de vraja maturităţii, urcuşul este mai anevoios, anii par mai lungi. Aceasta din pricina nerăbdării de care suntem cuprinşi întru aşteptarea împlinirii idealurilor ce ne frământă. Îndată însă ce am ajuns în vârf, paşii vieţii noastre coboară grăbiţi spre sfârşitul călătoriei, care se încheie – pentru toţi muritorii – la mormânt.

Nu-i prilej mai potrivit pentru meditarea la trecere decât Anul Nou. Chiar dacă este momentul urărilor de „ani mulţi”, nu trebuie să uităm că, odată cu sfârşitul oricărui an, firul existenței noastre se scurtează. Îmbătaţi de ispitele ademenitoare ale plăcerilor efemere, ne face o deosebită plăcere ca tocmai noaptea dintre ani s-o petrecem în excese de mâncare şi băutură. Ne urăm viaţă lungă, belşug şi fericire, şi nu-i rău! Rău este faptul că bucuria curată este împreunată cu chefuri nesăbuite şi petreceri cu beţii, datorită iluziei că veselia din noaptea Anului Nou este o chezăşie că tot anul care vine va fi plin de momente de veselie şi fericire.

La urma urmei, ce-i anul? Este o unitate de măsură a timpului , alcătuită din 365 de zile. În acest răstimp pământul face o mişcare de revoluţie în jurul soarelui. Făcând această mişcare de revoluţie, în răstimp de 24 de ore se roteşte în jurul axei, dând naştere zilelor şi nopţilor. Când la noi e ziuă, pe partea cealaltă a globului e noapte. Dar e foarte important de subliniat faptul că mişcarea de revoluţie nu se face pe un cerc perfect, ci pe o traiectorie elipsoidală. Aşa se face că, în perioada în care emisfera (noastră) nordică e mai expusă spre soare, vine primăvara, vara, şi toate înfloresc şi rodesc. E cald, e luminat, e bine şi ne bucurăm de viaţă din belşug. Când emisfera noastră e mai puţin expusă spre soare, vine toamna, iarna, şi toate îngheaţă şi mor.

Am făcut acest mic excurs nu pentru a preda o lecţie de astronomie, ci pentru a sublinia faptul că succesiunea fenomenelor naturale are un tâlc duhovnicesc adânc. Pe plan spiritual, Hristos este soarele, iar noi, cu toţii, nişte mici planete. Oare nu aşa am cântat la Crăciun? Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa, cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de Sus, Doamne, slavă Ţie![2]

Pe măsură ce traiectoria vieţii noastre se apropie de Hristos, în suflet e primăvară, e vară, toate virtuţile înfloresc şi rodesc. Sufletul iradiază lumină şi căldură din căldura primită de la Hristos. Dimpotrivă, dacă ne îndepărtăm de Hristos, în suflet vine iarna şi frigul. Sufletul moare, iar omul nu poate face nimănui vreo bucurie, nici chiar lui însuşi.

Aceasta-i tragedia lumii contemporane: îndepărtarea de Hristos! Bătrânul Porfirie spune că viaţa fără Hristos nu-i viaţă. Hristos este prietenul nostru, fratele nostru, El este tot binele şi toată frumuseţea. El este totul. În Hristos nu există nici tristeţe, nici melancolie, atunci când omul este copleşit de gândurile şi împrejurările care l-au apăsat şi rănit[3].  

Unul dintre marii scriitori ai veacului XX, Giovanni Papini, când L-a aflat pe Hristos a scris aceste rânduri: Toţi au nevoie de Tine, chiar cei ce nu ştiu: cei ce nu ştiu mai amarnic decât cei ce ştiu. Flămândul îşi închipuie că umblă după pâine, dar îi este foame de Tine; însetatul crede că vrea să bea apă, dar îi este sete de Tine; bolnavul râvneşte sănătatea, dar boala lui nu-i decât lipsa Ta. Cine caută frumuseţea, Te caută, fără să-şi dea seama, pe Tine… Cine urmăreşte cu gândul adevărul, te doreşte – fără voia lui – pe Tine, cel ce eşti singurul adevăr.

Domnul Hristos, de fapt, ne caută El pe noi, mai mult decât Îl căutăm noi pe El. Dacă Sfântul Iacov ne îndeamnă: Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi se va apropia şi El de voi (Iacov 4, 8), Mântuitorul ne spune: Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apocalipsa 3, 20).

Apropiindu-ne de Hristos ne apropiem şi de semenii noştri. Părintele Stăniloae îşi imaginează un cerc imens pe circumferinţa căruia fiecare om are un loc. De la fiecare om pleacă o rază spre centrul cercului, unde este Hristos. Dacă oamenii pleacă pe rază, apropiindu-se de centru, de Hristos, se apropie şi unii de alţii. Sau, invers, îndepărtându-se de Hristos, se îndepărtează şi unii de alţii.

Noi, aşa cum afirmam, suntem nişte călători. Timpul călătoriei noastre se împuţinează de la an la an. De aceea, trebuie să fim foarte zgârciţi cu timpul. Ne spune Sfântul Pavel: Luaţi seamă cu grijă cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt (Efeseni 5, 15-16).

Şi nu numai că trebuie să fim zgârciţi cu vremea, ci trebuie să fim atenţi la direcţia călătoriei noastre. Ea trebuie să fie neapărat înspre Hristos. Un simplu umanism cu o morală rezonabilă care, în virtutea multiculturalismului, consideră că toate religiile şi toate confesiunile sunt la fel de bune, nu duce nicăieri. Mântuitorul spune: Cel ce nu este cu Mine, este împotriva Mea, şi cel ce nu adună cu Mine risipește! (Luca 11, 23)

Apropiindu-ne de El, tristeţea lăsată de trecerea timpului dispare ştiind că porunca Lui este viață veşnică (Ioan 12, 50). Rănile sufleteşti pe care le-am suferit în anul 2015 se cicatrizează. Iar în ceea ce priveşte anul 2016 care începe, ne adresăm lui Dumnezeu dimpreună cu David, şi-I spunem: Vei binecuvânta cununa anului bunătăţii Tale şi câmpiile Tale se vor umple de roade grase (Psalmul 64, 12).

[1] Lucian Blaga, Poezii, Editura pentru Literatură, 1966, p. 77.

[2] Ceaslov, EIBMBOR, Bucureşti, 1973, p. 676

[3] Dionisyos Tatsis, Cuvintele Bătrânilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 14.

Share This