„Şi s-a arătat din cer un semn mare: o  femeie înveşmântată cu soarele, şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele” (Apoc. 12,1).

 

Acum cincizeci de ani tocmai terminasem liceul. Dădusem admiterea la facultate şi, după reuşită, am venit la Mănăstirea Nicula să mulțumesc Domnului Hristos și Maicii Domnului pentru ajutor. Pe drumul înspre Mănăstire mulțime multă cântând, ca și astăzi, cântări de procesiune: La Nicula doar icoană,/În ceruri Maică şi Doamnă.

Mergând mă abordează un neoprotestant şi-mi zice: „Săracii de voi! Maria-i în ţărâna pământului şi voi îi faceţi atâtea rugăciuni”. M-am întristat de atitudinea lui eretică, dar n-am întins polemica, pentru că nu era nici timp şi nici cazul. Eu credeam şi cred, ca toţi creştinii dreptmăritori, că Maica Domnului este de-a dreapta Mântuitorului Hristos. Şi cântam şi eu cu mulţimea de popor La Nicula doar icoană,/În ceruri Maică şi Doamnă.

Cântările acestea de procesiune, deşi de factură populară, abordează subiecte creştine de mare importanţă. Întâi de toate o preaslăvesc pe Maica Domnului, care este „mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii”. Trei motive sunt pentru care fac acest lucru: întâi pentru că L-a născut pe Domnul Hristos, apoi pentru pururea fecioria ei, iar, în al treilea rând, pentru că este mai presus de toate creaturile văzute şi nevăzute.

În acest sens, creştinii îi cântă: Tu eşti cea mai sfântă floare/Aleasă dintre fecioare, iar localizând-o la Nicula: Aici floare aurită/ În ceruri Maică slăvită. Noi nici nu o putem slăvi aşa cum s-ar cuveni: Noi nu te putem cinsti/ După cum s-ar cuveni. Creştinii adoptă felul de gândire al Sfântului Ioan Teologul care a văzut în cer o femeie înveşmântată cu soarele, şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele (Apocalipsa 12,1) .

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Nicula este locul unei prezenţe harice. Pictată în 1681 de către Părintele Luca din Iclod, de-a lungul anilor, a adus multă mângâiere credincioşilor noştri încercaţi de necazuri. Aici şi-au mărturisit bucuriile şi şi-au plâns necazurile. Realizând oamenii că-n prezenţa ei harică intră în legătură cu Maica Domnului din cer, şi implicit cu Preasfântul ei Fiu, aleargă la Nicula din toate părţile.

Euforia duhovnicească de la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului nu are doar un caracter doxologic. Îi cântăm Maicii Domnului Maică Sfântă şi-ndurată/ Fii de noi toţi lăudată, dar, în acelaşi timp, îi spunem şi toate necazurile noastre. Aşadar, prezenţa noastră la Mănăstire are şi un scop pragmatic: Cei bolnavi vin cu credinţă/ Încărcaţi de suferinţă,/ Cei bolnavi vin cu dor mare,/ Să primească vindecare.

Dar nu numai cei bolnavi, ci noi toţi venim cu oful nostru, cu neliniştile noastre, cu problemele noastre: Am venit măicuţă/ Să te mai vedem,/ Să-ţi spunem necazul,/ Care-l mai avem. Şi, participând la slujbe, uşurându-ne sufletul prin spovedanie, întărindu-ne prin Împărtăşanie, plecăm liniştiţi acasă.

Starea de suflet ne-o exprimăm tot prin cântare: Maică, tu ne-ai ajutat/ De-am făcut ce ni s-a dat./ Ne-am uşurat sufletul /Ne-am îndreptat umbletul./ Încălziţi de-a ta iubire,/ Plecăm de la mănăstire./ În suflet ducem credinţă,/ Dragoste şi pocăinţă,/ În inimi ducem tărie şi cerească bucurie./ Niciodată n-om uita,/ Marie, dragostea ta./ Ci ne vom ruga mereu,/ La Maica lui Dumnezeu.

            Conștienți fiind de faptul că generaţiile se succed și steagul credinței trebuie să-l predăm altor generații, ne rugăm Maicii Domnului pentru cei tineri. Și-i zicem din tot sufletul: Dă-le-n suflet bunătate,/ S-aibă cununii curate,/ Biserica s-o iubească,/ De mamă să te primească. Din propria experiență ştiu ce mare importanţă pot avea pentru sufletele tinere aceste preocupări sfinte, legate de Adormirea Maicii Domnului.

Cântările de procesiune ce însoţesc pelerinajul, pe lângă caracterul doxologic şi pragmatic au şi un caracter mărturisitor. În vremurile „de tristă amintire”, când se făcea propagandă făţişă împotriva credinţei, creştinii ce veneau la mănăstire cântau din toţi rărunchii: Ajută-ne Măicuţă,/ Să ne rugăm mereu,/ Să credem totdeauna,/ Că este Dumnezeu. Într-o manieră intelectuală, acest lucru filosoful Petre Ţuţea îl spunea aşa: Fără Dumnezeu, fără credinţă omul devine un animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri[1].

În paranteză fiind spus, dacă atunci era în vogă materialismul dialectic, acum e în vogă materialismul practic. Secularismul îi face pe oameni să nu mai aibă preocupări religioase profunde. Ce cântam acum cincizeci de ani este actual și astăzi: Că-n aceste zile grele,/ Antihrist vrea să ne-nşele,/ Şi zice că e Mesia,/ Vrea să strice Liturghia. Puțină lume mai știe că în anul 1955, „părinții întemeietori” ai Uniunii Europene, Konrad Adenauer, Alcide De Gasperi și Robert Schuman, i-au alcătuit un steag cu profund caracter religios. Culoarea albastră este culoarea Maicii Domnului, iar cercul format din douăsprezece steluțe este cununa de pe capul Maicii Domnului, așa cum a văzut-o Sfântul Ioan Teologul în cartea Apocalipsei, capitolul 12, versetul 1.

Anul 2017 a fost dedicat de către Sfântul Sinod iconarilor, pictorilor bisericeşti, comemorării Patriarhului Iustinian şi apărătorilor ortodoxiei în timpul comunismului. Or pentru noi transilvănenii, cel mai preţuit iconar este Părintele Luca din Icold, care ne-a lăsat icoana de la Mănăstirea Nicula şi încă două icoane: la Mănăstirea Strâmba şi la Muzeul Catedralei din Cluj.

Patriarhul Iustinian a păstorit Biserica în vremuri dificile şi s-a folosit de toată înţelepciunea şi tactul său pentru ca viaţa religioasă să se continue normal, cu toate privaţiunile ce i s-au impus, folosindu-şi bruma de capital politic pe care o avea ca bisericile să fie deschise, să nu fie dărâmate şi oamenii să-şi poată boteza copiii, să-şi poată cununa tinerii şi să-şi poată îngropa morţii. Mitropolitului Bartolomeu, care-i era şef de cabinet pe vremea aceea, la un moment dat i-a destăinuit: Iată, Anania, puterea mea politică e în declin. Am folosit-o cât am putut în interesul Bisericii, şi poate că tocmai de aceea creditul meu pe lângă Guvern scade[2].

Bartolomeu Anania va ajunge în temniţa din Aiud. Şi nu numai el. De la noi de la Cluj a fost întemniţat protopopul Florea Mureşanu, care a murit în temniţa din Aiud, Rectorul Galaction Liviu Munteanu, care şi el, de asemenea, a murit la Aiud, Părintele Profesor Ioan Bunea, care s-a întors de la temniţă, dar cu sănătatea zdruncinată, şi mulţi alţii.

Pentru cei căzuţi la Aiud, cu ani în urmă, am ridicat un Memorial. Iar cu cei ce au murit la Gherla, sub oblăduirea Mănăstirii Nicula, vom ridica acum un Memorial. În acest sens, aşteptăm sprijinul celor ce-L iubesc pe Domnul Hristos, pe Maica Domnului, şi istoria pătimitoare a acestui Popor Român.

Şi această ctitorie va fi, ca în general orice ctitorie, un act de mărturisire. Domnul Hristos ne spune: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Matei 10, 32-33).

Mulţimea credincioşilor ce se adună an de an la Nicula dau mărturie că încă mai există credinţă. De fapt, cele două coordonate pe care se sprijină toată spiritualitatea noastră este credinţa-n Dumnezeu, în Maica Domnului, şi ataşamentul faţă de valorile pe care înaintașii ni le-au transmis. Dacă le păstrăm suntem nişte oameni fericiţi. Dacă le pierdem valul vremelniciei ne înghite.

Maica Domnului ne-a adunat încă o dată la Nicula. Şi-i cântăm cu toată convingerea: La Nicula doar icoană,/ În ceruri Maică şi Doamnă. Şi-o rugăm cu tot sufletul: Să ne duci cu tine,/ Unde calea-ţi duce,/ Să ne duci în ceruri/ La Fiul tău dulce   

ANDREI

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

 

[1] Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu , Editura Anastasia, Bucureşti, 1992, p. 64.

[2] Valeriu Anania, Memorii, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 221.

Share This