La sărbătoarea „Înălţării Domnului”sunt cinstiţi Eroii Neamului. Această hotărâre a fost luată de Sfântul Sinod al Bisericii noastre în anul 1999. De fapt, se reactualizează un obicei mai vechi stipulat în Tratatul de la Versailles şi într-un Decret-lege din 1920 al Guvernului României.

În perioada interbelică, de cinstirea eroilor era preocupată în mod deosebit Societatea „Mormintele Eroilor căzuţi în Război”, transformată ulterior în Societatea „Cultul Eroilor”, care, de la 1 august 1940, s-a numit „Aşezământul Naţional Regina Maria”. Pe timpul stăpânirii comuniste, printr-un decret din 1948, „Ziua Eroilor” s-a stabilit pe 9 mai.

Motivul teologic al sărbătoririi eroilor la „Înălţarea Domnului” este lesne de înţeles: Domnul înălţându-se ridică cu sine întreaga făptură omenească. Domnul Hristos îi ridică cu Sine pe eroii care şi-au dat viaţa din dragoste pentru alţii. Una dintre cântările sărbătorii zice: Fost-a ridicată mai presus de îngeri firea noastră cea căzută de demult, şi pe scaunul cel dumnezeiesc, mai presus de cuget a fost aşezată. Veniţi să prăznuim şi să cântăm: Pe Domnul lăudaţi-L făpturile Lui şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii[1].

Motivul sentimental al sărbătoririi Eroilor, pe care poporul nostru l-a cultivat întotdeauna, este acela că prin ei s-a realizat visul a multor generaţii, plecate în veşnicie. Mulţi ani, idealul unităţii naţionale şi al libertăţii i-a ţinut pe înaintaşii noștri în aşteptare. Avem un vis neîmplinit, spunea Goga, Copil al suferinţii,/ De jalea lui ne-au răposat/ Şi moşii şi părinţii…[2]

Iar când visul s-a realizat, bucuria a fost mare. Unul dintre făuritorii Marii Uniri, i se adresa pământului țării ca unei fiinţe însufleţite: Eu văd că eşti alta, eu văd că eşti fericită, eu simt bucuria şi noua ta viaţă! Te-aş mângâia ca pe un copil, de-ar fi să trăiesc veacuri. Câmpiile tale, apele tale, toate îmi vorbesc de negrăita ta fericire, patria mea! Nu eşti pământ mort, nu eşti vânt, nu eşti apă; eşti suflet ce tremuri de bucuria libertăţii[3].

Pe asemenea oameni, fie c-au murit pe front, fie că s-au întors răniţi sau epuizaţi, îi cinstim la Înălţarea Domnului. Ei au trecut în legenda neamului şi pe bună dreptate se subliniază faptul că poporul nu trece în legendă, nu înconjoară cu aureola sfințeniei, nici pe tirani, nici pe demagog, nici pe cel încântat de sine însuşi, nici pe marele simulator. El simte aurul din sufletul cuiva cum simte magnetul fierul ascuns. Şi acest aur sufletesc, absolut necesar pentru a rămâne în amintirea şi cultul poporului, e dragostea dezinteresată şi jertfa pentru semenii tăi mai mici, mai neputincioşi, dar măreţi luaţi în colectivitate[4].

Îi pomenim la „Înălţare” pe eroii celor două războaie mondiale şi pe toţi eroii noştri. Iar cu gândul ne ducem înainte şi realizăm că, în 2018, vom sărbători 100 de ani de la Marea Unire. Întrebarea crucială este dacă mai realizează contemporanii noștri că atunci Dumnezeu şi-a întors faţa către noi?

Sunt alte multe preocupări mult mai lumeşti şi pragmatice decât cele ce i-au animat pe idealiştii noştri. Spune cu durere unul dintre ei, dialogând tainic cu România, lucrul următor: Credeam că se va face o linişte de biserică de jur împrejur, şi tu vei fi altarul. Şi iată, în jurul tău, e larmă şi alergare, oamenii se zbat după lucruri trecătoare, şi tu, veşnica frumuseţe, veşnica avuţie, ești dată uitării[5].

Cât de multă nevoie ar fi ca tinerele generații să fie educate în spiritul dragostei, față de valorile naționale. Nu în spiritul unui naționalism șovin, ci în spiritul unui atașament față de valorile neamului. Pentru că altfel ne înghite valul vremelniciei.

Când unii relativizează totul și desconsideră personalitățile care au făurit istoria țării, Biserica și Școala, alături de familie, ar trebui să aibă mare grijă față de formarea tinerilor. Și cultul eroilor este un mijloc de educație. Înțeleptul Solomon ne spune: Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea (Pilde 22, 6).

Iar Sfântul Apostol Pavel ne poruncește tuturor: Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința (Evrei 13, 7).

[1] Penticostar, EIBMBOR, București, 1999, p. 257.

[2] Octavian Goga, Rugăciune, Scrisul românesc, Craiova, 1995, p. 7.

[3] Ion Agârbiceanu, Două iubiri, Editura pentru Literatură, 1968, p. 391.

[4] Ion Agârbiceanu, Meditații în septembrie, Dacia, Cluj-Napoca, 1971, p. 41.

[5] Ion Agârbiceanu, Două iubiri, p. 390.

Share This