Proorocul David ne spune că „omul este ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; așa va înflori. Că vânt a trecut peste el și nu va mai fi și nu se va mai cunoaște încă locul său” (Psalmul 102, 15-16).
În acest sens, mi-aduc aminte cu nostalgie că, pe când eram student la București, am văzut un film intitulat „Anotimpurile”. De toate amănuntele nu-mi amintesc, dar firul roșu mi-a rămas în memorie. Era primăvară. Un băiețel și o fetiță, drăgălași, se jucau într-o livadă mirifică. Zilele treceau, dar, momentan, era vorba de primăvara vieții. Și știm că Dumnezeu l-a creat pe om tânăr, sănătos, frumos și nemuritor. Zice Scriptura că „a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte” (Facerea 1, 31).
Acestei stări de lucruri îi dă glas Magda Isanos, în poezia „Primăvara”, spunând: „Apoi deodată zările-nfloresc / Și clopote mari, clopote s-aud, / Departe-n cerul vesel și rotund / Hulubii albi și roșii se rotesc”[1]. Sau marele nostru Eminescu: „La mijloc de codru des / Toate păsările ies / Din huceag de aluniș / La voiosul luminiș, / Luminiș de lângă baltă, / Care`n trestia înaltă / Legănându-se din unde, / În adâncu-i se pătrunde”[2].
Omul era copil tânăr și fericit. Aștepta cu nerăbdare anii care vor veni și realizările pe care le va face. Era inocent. Această stare de spirit o exprimă Nichifor Crainic: „Pruncul de se va bate, plânge și, împreună cu cei ce se bucură cu dânsul, se bucură. De va fi ocărât, nu se mânie; dacă va fi slăvit, nu se înalță. Dacă vor cinsti pe altul mai mult decât pe el, nu pizmuiește. Dacă vor lua ale lui, nu se tulbură. Dacă vor lăsa puțin ca moștenire, nu știe, nu intră la judecată cu cineva, nu se pricește pentru ale lui, nu urăște pe vreun om”[3].
Primăvara vieții, cu toate neajunsurile ei, este frumoasă și copilul este optimist. Pe bună dreptate, Ernest Bernea se întreabă: „Ce minune stă în această făptură mică? Cum de l-a chemat măsura lui către gândurile neliniștitoare? Ce tainică legătură îl poartă pe culmile vieții? Copilul este mai aproape decât noi de firea lucrurilor, mai aproape de Dumnezeu?”[4].
În cartea „Vârstele vieții spirituale”, Paul Evdokimov este preocupat cum în creștinismul de astăzi, omul poate muri și învia cu Domnul Hristos, cum poate deveni o tandrețe ontologică. Repetăm afirmația că Dumnezeu l-a făcut pe om tânăr, sănătos, frumos și nemuritor. Cum atunci devine bătrân, bolnav, urât și muritor? Simplu și tragic: prin păcat!
După anotimpul minunat al copilăriei plină de optimism, urmează o viață plină de realizări, dar și încercată de necazuri. Urmează vara atât a împlinirilor, cât și a încercărilor. Pentru această viață omul este pregătit încă din școală. Octavian Goga își aduce aminte de mama care-l pregătea pentru mersul la școală: „Și par`c`aud pocnet de bici / Și glas stăruitor de slugă. / O văd pe mama`n colțul șurii / Așează`ncet merindean`n glugă… / Înduioșată mă sărută / Pe părul meu bălan, pe gură: / Zi Tatăl nostru sara dragă / Și să te porți la`nvățătură”[5].
Pentru a rodi în vara vieții două lucruri sunt necesare: pregătirea spirituală, „zi Tatăl nostru sara dragă” și pregătirea intelectuală „și să te porți la`nvățătură”. De fapt, grija pentru pregătirea tinerilor o subliniază chiar Înțeleptul Solomon: „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă și chiar când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea” (Pilde 22, 6).
În puterea vârstei, în vara existenței, tânărul își întemeiază o familie și realizează pentru sine, pentru familie și, de ce nu, pentru Biserica tot ceea ce e în stare să facă. Este vara roadelor, este timpul hărniciei. Sfântul Pavel ne zice: „Căci și când ne aflam la voi, v-am dat porunca aceasta: «Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce»” (2 Tesaloniceni 3, 10).
În Predica de pe munte, Mântuitorul ne spune: „după roadele lor îi veți cunoaște. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Așa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici rău să facă roade bune” (Matei 7, 16-17).
De fapt, toamna vieții, toamna împlinirilor, este cea care ni-l arată pe omul realizat. În filmul „Anotimpurile” cei doi copii frumoși au ajuns mari, s-au căsătorit, s-au realizat profesional, au avut la rândul lor copii, și lucrurile au mers firesc înainte.
Iar după toamna vieții vine iarna, vine sfârșitul. În fapt, este un mare început, pentru care trebuie să ne pregătim. Solomon ne îndeamnă: „Adu-ți aminte de Ziditorul tău în zilele tinereții tale, înainte să vină zilele de restriște și să se apropie anii despre care voi zice: N-am nicio plăcere de ei!…” (Ecclesiastul 12, 1).
Anii trec așa de repede. Ne spune Sfântul Pavel „căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14). Iar Traian Dorz compară viața noastră cu o călătorie cu trenul. Oamenii urcă în tren, socializează, sunt absorbiți de discuții și nu observă că în fiecare gară coboară câte cineva. Poezia se sfârșește trist: „Vine-odată însă vremea, / Să ne coborâm și noi, / Ce n-am da atunci, o clipă / Să ne-ntoarcem înapoi? Dar pe când privim în urmă, / Plângem timpul ce-a trecut, / Sună Gara veșniciei, / Am trăit, dar n-am știut!”[6].
Referitor la sfârșitul vieții, cu darul primit de la Dumnezeu, s-au exprimat și alți autori. Magda Isanos, pe care am mai citat-o, face cu gingășie lucrul acesta în poezia Murim ca mâine: „E-așa de trist să cugeți că-ntr-o zi, / poate chiar mâine, pomii de pe-alee / acolo unde-i vezi or să mai stee / voioși, în vrem ce vom putrezi. / … Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate / găsi atâta vreme pentru ură, / când viața e de-abia o picătură / între acest moment și celălalt”[7].
Proorocul David, așa cum spuneam, referitor la efemeritatea vieții, este foarte limpede: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; așa va înflori. Că vânt a trecut peste el și nu va mai fi și nu se va mai cunoaște încă locul său” (Psalmul 102, 15-16). Și în acest sens Îi face o rugăminte lui Dumnezeu: „Învață-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înțelepciune” (Psalmul 89, 4).
Și totuși, concluzia absolută o trage Domnul Iisus Hristos, cel ce a făcut anotimpurile și le proniază: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26).
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
[1] Magda Isanos, Poezii, Libra, București, 1996, p. 42.
[2] Mihai Eminescu, Poesii, București, 1884, p. 45.
[3] Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Editura Moldova, 1994, p. 263.
[4] Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, p. 107.
[5] Octavian Goga, Poezii, Budapesta, 1906, p. 19.
[6] Traian Dorz, Poezii.
[7] Magda Isanos, Poezii, Libra, București, 1996, p. 214.
