Mama lui a zis către El: Fiule,de ce ne-ai făcut nouă una ca asta?

Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi. (Luca 2,48)

 

 

            An de an, familia Domnului Hristos se ducea de Paşti în pelerinaj la Ierusalim. Într-un rând, când Domnul Hristos era de doisprezece ani, au făcut acelaşi lucru. Sfârşindu-se sărbătoarea, pelerinii se întorceau spre casele lor. Aşa a făcut şi Familia Sfântă, mergând cale de o zi, și crezând că Domnul Hristos este în ceata pelerinilor.

            Când au constatat că Domnul Hristos nu este prezent au intrat în mare panică şi îngrijorare. S-au întors înapoi şi L-au găsit după trei zile în templu, stând de vorbă cu învăţătorii de lege. Îngrijorarea şi panica lor fusese fără temei. Şi, suflând uşurată, mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă una ca asta? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi”(Luca 2, 48).Maica Domnului era îngrijorată că i se destramă familia, că-şi pierde Fiul.

            Dacă îngrijorarea Maicii Domnului şi a Dreptului Iosif au fost atunci fără temei, astăzi Maica Domnului are multe motive de îngrijorare văzând disoluţia familiei creştine. Sfânta Fecioară este Maica noastră a tuturor. Ne spune Sfânta Evanghelie după Ioan că, atunci când Domnul era pe Cruce, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! (Ioan 19, 26-27). În felul acesta, prin Sfântul Ioan, toţi am devenit fiii Maicii Domnului.

            Şi, privind ce se întâmplă în lume, Maica Domnului este îngrijorată şi plânge. Este îngrijorată de multe lucruri dar, cel mai important, este disoluţia familia creştine. Numărul divorţurilor este alarmant. Numai anul trecut în România au fost peste 26.000 de divorţuri. Familiile se destramă cu multă uşurinţă, dar drama cumplită o simt copiii. Cine-i mai caută pe ei cu înfrigurarea cu care Îl căuta Sfânta Fecioară pe Domnul Iisus?

            În tradiţia şi spiritualitatea noastră românească familia este preţuită la modul absolut. Spune Ioan Alexandru că locul unde se întemeiază rânduiala unei Patrii şi statornicii, în spiritul legilor morale, al jertfei de sine, al răbdării, încrederii şi dragostei este acest cuib arhaic şi sacru unde doi oameni, un tânăr bărbat şi o fată, se hotărăsc să-şi unească viaţa în cuget şi simţire, prin legământul de aur al inelului nunţii, care desăvârşeşte cerul pe pământ, în vederea lucrării şi privegherii, a naşterii de prunci şi împlinirii spirituale în lumina moştenirilor părinţilor[1].

            Legământul de aur al inelului nunţii se rupe pentru foarte mulţi tineri ai vremurilor noastre, spre durerea Maicii Domnului şi spre exasperarea noastră. De ce se rupe? Cauzele sunt multe şi complicate. Le vom sublinia pe cele mai importante.

            Principala cauză este slaba credinţă în Dumnezeu şi-n învăţătura pe care El ne-a lăsat-o în Sfânta Scriptură. Citim în Evanghelia după Matei că, la un moment dat, s-au apropiat de Domnul Hristos fariseii şi i-au zis: Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină? (Matei 19,3). Răspunsul Domnului a fost negativ, argumentându-şi poziţia pe faptul că Dumnezeu i-a făcut bărbat şi femeie şi a zis: Pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trupDeci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă (Matei 19, 5-6). Venind cu argumentul că Moise a îngăduit divorţul, au primit de la Hristos o replică limpede – Moise a făcut lucrul acesta pentru învârtoșarea inimilor, dar de la început nu a fost aşa. Şi trage concluzia: Iar eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârșește adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter (Matei 19,9).

            În majoritatea sentinţelor de divorţ actuale se spune că cei doi se despart prin consens, iar cauzele menţionate sunt diverse, dar nu neapărat de gravitatea de a distruge o familie. Părintele Profesor Ilie Moldovan vede ca şi cauze libertinajul unui tineret, băieţi şi fete, care şi-au pierdut steaua polară; extinderea prostituţiei, a practicilor neomalthusianiste şi a avorturilor; căsătoria privită din punct de vedere strict individualist, hedonist… Toate aceste practici ruinează familia românească din zilele noastre, din interior, prin trădarea iubirii şi a sfinţeniei, iar, din exterior, prin însuşirea unor modele străine[2]. Căsătoria, divorţul, recăsătorirea, făcute cu multă uşurinţă pe alte plaiuri, sunt tot mai des întâlnite şi la noi.

            O altă cauză foarte serioasă este slaba viaţă religioasă a unor familii, ruptura cu supranaturalul. Teologul Dumitru Popescu ţine să precizeze că datorită acestei rupturi dintre natural şi supranatural, familia creştină şi-a pierdut sensul profund al comuniunii ei spirituale în Hristos şi Biserică, pentru a se transforma într-o instituţie naturală, care se dezintegrează uşor. Lipsită de suportul ei transcendent, familia a rămas, în lumea secularizată, o entitate autonomă, care socoteşte că poate exista prin ea însăşi, fără ajutorul lui Dumnezeu[3].

            Mă opresc acum, poate, la cea mai tristă cauză care duce la o viaţă morală aproximativă şi la destrămarea familiilor: plecarea a milioane de tineri, căsătoriţi sau necăsătoriţi, la muncă în străinătate. Datorită lipsei locurilor de muncă şi salariilor mici, tineri sănătoşi şi frumoşi, în stare de a realiza lucruri extraordinare, pleacă în Italia, în Spania, în Anglia  şi-n alte ţări unde se pot realiza profesional. Lucrul acesta trebuie să ne dea de gândit nouă tuturor şi, mai ales, celor ce administrează această țară. Ne doare pe toţi, şi-n primul rând pe Maica Domnului, faptul că ne împuţinăm şi îmbătrânim.

            Iar pentru cei ce pleacă, situaţia specială în care se găsesc este cea care îi predispune spre păcat. Unii pleacă singuri, alţii cu soţiile, condiţiile în care locuiesc sunt precare şi toate acestea duc, în multe cazuri, la destrămarea familiilor. Ce să spunem de copiii rămaşi acasă?… Mai fericiţi sunt cei care pleacă cu părinţii, sau se nasc acolo, dar, crescând acolo, vor mai reveni vreodată în România? Dar părinţii lor?

            Noi ştim că ţelul suprem al căsătoriei este ca
soţul şi soţia să se facă fericiţi unul pe altul şi să se ajute reciproc să intre în împărăţia cerurilor. Prin dragostea lor reciprocă şi părtăşia vieţii, amândoi – împreună cu copiii lor, dacă Dumnezeu le-a dat urmaşi – sunt chemaţi a se aduce unul pe altul mai apropare de Hristos şi de Maica Domnului.

            Şi dacă este să vorbim de emigraţia românească, de a cărei traume am amintit, vom spune că Sfântul Sinod a decis în anul 2009 ca prima duminică după Adormirea Maicii Domnului să fie Duminica migranţilor români. Şi s-a hotărât lucrul acesta pentru că, la sfârşit de august, atât cei ce lucrează în străinătate, cât şi studenţii obișnuiesc să vină acasă.

            Familia este locul practicării, înainte de toate, a tuturor virtuţilor, a desăvârşirii morale. Cum eşti în familia ta, cum te porţi cu cele intime ale tale în gândul şi faptele tale controlate de conştiinţa ta şi de ochii celor apropiaţi ţie, te vei purta şi cu ceilalţi semeni ai tăi[4]. Iar copiii vin să ne lumineze viaţa, să ne veştejească vanităţile, să transforme fondul vieţii în bucurie şi bucuriei îi domolesc asperităţile[5]. Nu în zadar spunea Dostoievski că ochii unui copil şi un cer senin sunt de ajuns să facă viaţa întreagă fericită.

            Plecând de la realitatea actuală, când prea multe case se destramă şi prea mulţi copiii rămân traumatizaţi şi simt acut suferinţa despărţirii părinţilor, ne-am îngăduit să ne gândim şi la familiile de odinioară pe care le admirăm. Excepţii pozitive vor fi existând şi astăzi, iar redresarea societăţii nu o vedem altfel decât prin redresarea familiilor.

            Oare nu spunea Octavian Goga: Din casa noastră, unde-n umbră/ Plâng doinele şi râde hora,/ Va străluci odată vremii/ Norocul nost’, al tuturora[6]. Aceste familii în care mai este frică de Dumnezeu şi bunăcuviinţă am dori să fie fermentul care să dospească toată societatea omenească.

            Sigur că lucrul acesta nu-l vom putea rezolva singuri. De aceea, vă aduc aminte de o situaţie critică, aproape penibilă, pe care ne-o relatează Sfântul Ioan Evanghelistul în capitolul  2. Era nuntă în Cana Galileii. Maica Domnului era acolo. Şi a fost chemat la nuntă şi Iisus cu ucenicii Lui. La un moment dat s-a sfârşit vinul. Maica Domnului I-a adus discret la cunoştinţă Mântuitorului lucrul acesta şi a zis celor ce slujeau:Faceţi orice vă va spune (Ioan 2, 5).

            Ştim ce s-a întâmplat. Domnul Iisus le-a spus slugilor să umple cu apă şase vase de piatră, puse pentru curăţirea iudeilor. Apa s-a transformat în vin. La intervenţia Maicii Sale, Domnul Hristos a făcut prima minune, ajutând o familie tânără.

            Credem că Maica Domnului, observând şi astăzi situaţiile critice în care se găsesc familiile, intervine la Fiul Său. Necazul e că noi n-o prea rugăm să intervină. Şi Maica Domnului e îngrijorată şi suferă pentru toate familiile care se destramă şi pentru toţi copiii care simt tragic despărţirea părinţilor.

            Chiar dacă a adormit şi a fost luată la cer de către Fiul său, ea nu părăseşte această lume necăjită şi încercată. Ne încredinţează de acest lucru troparul sărbătorii: Întru naştere fecioria ai păzit, întru Adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare; mutatu-te-ai la Viaţă, fiind Maica Vieţii şi, cu rugăciunile tale, izbăveşti din moarte sufletele noastre[7].  

 

 

 

ANDREI

Arhiepiscopul Vadului, Feleaculuişi Clujului

şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului



[1]Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 94.

[2]În vol. Congresului Internaţional Familia şi Viaţa la începutul unui nou mileniu creştin, Bucureşti, 25-27 septembrie 2001, p. 152.

[3]Ibidem, p. 227.

[4]Ioan Alexandru,op.cit., p. 94.

[5]Ibidem, p. 91.

[6]Octavian Goga, Poezii, Editura Luceafărul, Budapesta, 1906, p. 8.

[7]Mineiul pe August, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 176.

 

 

Din aceeași categorie

Share This