Mânăstirea Mihai Vodă

Turda - Cluj
Arhim. Dumitru Cobzaru

 

 

 

 

„… Carpaţii miroseau

A veşnicii, în codrii-nouraţi de sărbătoare.

Stea de la răsărit Mihai scut treaz întregii lumi

Creştine, aşa te-au socotit strămoşii mei, venind pe cai

În cete după tine. În Transilvania rămas-a

Capul tău, pe umerele Moţilor să se ridice,

C-o şapcă răsucită peste el, şi-n ea-mplîntată

Flamura de spice. Pe dealurile Turzii cu ochii-n-

Tredeschişi, bălai flăcăii îl văzură, şi iute

Rupt-au albăstrimea lor, şi-o împlîntară-n

Grinzile din şură. Trupul s-a-ntors cu holdele-n

Pămînt, sub ploile de toamnă

Pe vecie şi cînd venit-a iarna au pierit

Şi urmele de sînge pe câmpie.

Pîinea de-atunci se spune-i mai de preţ,

Şi viţa pe coline-i mai fierbinte

De cînd umblăm în trup de luptător.

Cu capul pus pe umeri de părinte.” 1

(Ioan Alexandru, Imnul lui Mihai Viteazul)

 

 

„Mânăstirea Mihai Vodă este expresia intuiţiei şi voinţei harismatice a Arhiepiscopului Bartolomeu”[2], precum şi rodul implicării directe, consecvente şi susţinute, a Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei al Clujului.

 

Mihai Viteazul

Domnitorul unificator de Ţară

 

      „Fiul natural al lui Pătraşcu cel Bun, unul din banii Craiovei, şi al Teodorei – moartă sub numele de Monahia Teofana şi îngropată la Mânăstirea Cozia –, Mihai s-a născut în ţinutul Ialomiţei, în anul 1557/8…”[3]. Înzestrat nativ, dar şi prin educaţie, a devenit „păstor bun, creştin, cu milă pentru cei săraci şi cu frică de Dumnezeu”, ocupând succesiv diferite responsabilităţi sociale: „Bănişor de Mehedinţi, mare stolnic, mare postelnic, mare agă şi ispravnic, mare Ban al Craiovei” şi sfârşind prin a urca pe tronul Ţării Româneşti în anul 1593.[4] După ce îşi consolidează poziţia în Ţara Românească, râvneşte la dezrobirea de sub jugul turcesc, responsabilizându-se pentru întreaga creştinătate, trece munţii în Ardeal cu nădejdi făptuite pentru românii majoritari, dar „nerecepţi” (ei, drepturile sociale, limba şi credinţa lor)[5], fiind proclamat Principe şi Domn al Transilvaniei (1599) şi, prin „anexarea” Moldovei, făureşte idealul de veci al românilor: Unirea!

    Moare, lângă Turda, ucis mişeleşte la 19 august 1601.[6]

    Prin excelenţă ctitor de principii, instituţii, biserici şi mânăstiri, inclusiv protopărinte al Statului Român, Mihai Viteazul continuă să inspire generaţii, dovada cea mai la îndemână fiind edificarea mânăstirii ce-i poartă numele şi-i cinsteşte memoria care s-a clădit pe/din lutul frământat cu sânge şi os domnesc.

Mormântul gol, dar viu!

 

  Ura duşmanilor marelui domn nu s-a ostoit odată cu uciderea, ci a continuat prin măcelărirea şi pângărirea trupului august şi batjocorirea capului dârz.[7] După zile întregi de sacrilegiu înfiorător, trupul i-a fost înmormântat pe locul mişeliei, iar capul dus la Mânăstirea Dealu.[8]

  Totuşi, locul înmormântării şi al mormântului rămân probabile. Cert este că locul uciderii a rămas în evlavia românilor spre îngrijorarea stăpânitorilor străini de Credinţă şi Neam. Doamna Stanca, soţia Viteazului, cu îngăduinţa principelui Gabriel Bathory, a reuşit să însemneze locul martiriului printr-o troiţă monumentală numită: Piatra Roşie. Monumentul, profanat adesea, a fost distrus în 1830 şi înlocuit provizoriu cu troiţe de piatră sau lemn pentru vreme îndelungată şi cu aceeaşi soartă: neîncetat batjocorit!

  Conştiinţa românească însă n-a lăsat uitată jertfa marelui om, astfel încât la 7 mai 1977 a fost inaugurat actualul ansamblu (un obelisc cu efigia în bronz a domnitorului, înalt de 1601 cm., aşezat pe un soclu circular susţinut de trei contraforţi, şi un mormânt sculptat în marmură), operă cu simboluri pronunţate a maeştrilor Marius Butunoiu şi Vasile Rus Batin.[9]

  Totul s-a pecetluit cu aura sfinţeniei în urma inspiraţiei vrednicului de pomenire Bartolomeu Anania, părintele nostru!, care la comemorarea Voievodului Mihai din anul 2001 a sugerat necesitatea construirii unei mânăstiri unde să se înalţe rugăciuni pentru păstrarea vie a memoriei „Domnitorului Unificator de Ţară”![10]

Mânăstirea „Mihai Vodă” Turda

 

  Anul comemorării – 2001 – a pus în discuţie inclusiv canonizarea omului credincios lui Dumnezeu, semenilor şi idealurilor creştine şi româneşti, trecerea numelui marelui voievod Mihai în calendarul ortodox şi proclamarea lui ca sfânt. Însă se pare că procesul în sine al canonizării trebuie să se deruleze într-un timp care să scoată la lumină cât mai multe amănunte din viaţa domnitorului, fapte ce îl vor confirma pentru decizia definitivă a Sinodului Bisericii Ortodoxe Române. Un adevărat sfânt rămâne implicat în viaţa lumii, chiar dacă el aparţine Cerului, iar prezenţa lui vie printre oameni este dovedită de intervenţia directă şi majoră în anumite împrejurări. Aşa s-a întâmplat atunci când Arhiepiscopul Bartolomeu s-a lăsat atins de duhul Viteazului şi cu forţă determinatoare a decis înfiinţarea şi construirea Mânăstirii „Mihai Vodă”.

  Odată anunţată la 17 august 2001, cu prilejul manifestărilor consacrate la 400 de ani de la trecerea în veşnicie a lui Mihai Viteazul, iniţiativa şi-a urmat cursul firesc, astfel că Arhiepiscopul Bartolomeu, în 29 ianuarie 2002, a cerut Consiliului Local al Municipiului Turda concesionarea terenului „aferent edificării aşezământului mânăstiresc Mihai Vodă, din imediata apropiere a locului de martiriu”, iar la 29 mai 2002, în şedinţa Permanenţei Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, hotărăşte înfiinţarea Mânăstirii de călugăriţe „Mihai Vodă”, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, de pe teritoriul Municipiului Turda, şi numeşte cea dintâi stareţă în persoana Monahiei Meletina (Mariana) Morozan.[11] Şi, tot din încredinţarea Înaltpreasfinţitului Părinte Bartolomeu, Preotul Vasile Ştiopei va fi numit administratorul mânăstirii pentru a conduce şantierul noilor construcţii cu specificarea că biserica mânăstirii trebuie să fie replica ctitoriei voievodale din Bucureşti – 1591 – de pe vremea când Mihai Viteazul era Ban al Craiovei.[12]

   În ziua de 10 septembrie 2002[13], Părintele şi Ctitorul Bartolomeu Anania va pune piatra de temelie a noii mânăstiri, creionând el însuşi ansamblul viitoarei chinovii şi angajându-se să sprijine noul edificiu prin toate pârghiile ce-i stau la îndemână, ceea ce a şi făcut cu plus de măsură până la vremea chemării sale la Domnul, în 31 ianuarie 2011.

  Un alt moment important şi decisiv din viaţa mânăstirii îl reprezintă instalarea la Cluj-Napoca a noului Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei Andreicuţ, la 25 martie 2011, iar la mijlocul aceluiaşi an, instalarea unei noi obşti monahale în fruntea căreia se află Monahia Andreea (Mădălina) Zdrobău, în calitate de stareţă, şi Părintele Protosinghel Ilie (Ioan) Hanuschi, în cea de preot slujitor şi duhovnic. Important şi decisiv, pentru că viaţa duhovnicească s-a amplificat, şantierul a continuat cu mai multă râvnă, apropiindu-se de finalizarea lucrărilor, îndreptându-se totul spre încununare: Sfinţirea ansamblului şi Târnosirea bisericii.

Biserica mânăstirii s-a înfrumuseţat cu pictură în tehnica fresco, cu iconostas şi mobilier, clopotniţa s-a finalizat şi găzduieşte două minunate clopote, incinta s-a amenajat corespunzător, casa preotului şi stăreţia sunt date în folosinţă, chiliile se completează vizibil, obştea devenind mai numeroasă (12 persoane), şi urmează ridicarea unui altar de vară în afara incintei pentru celebrările hramurilor şi a evenimentelor cuvenite marelui voievod.

Implicarea directă a Înalpreasfinţitului Părinte Andrei, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Clujului, face ca, în anul jubiliar 2018, Protopărintele unităţii şi propăşirii Neamului românesc Mihai Viteazul să-şi dobândească ctitoria pe care a aşteptat-o de secole: Mânăstirea „Mihai Vodă” de la Turda!

[1] Ioan Alexandru, Imnele Transilvaniei, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2015, p. 38.

[2] Mitropolitul Bartolomeu al Clujului (1921-2011) In memoriam, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, „Stareţul” Bartolomeu, articol semnat de Arhim. Dumitru Cobzaru, p. 70.

[3] Mădălina Zdrobău (Monahia Andreea), Istoria bisericească a românilor din Turda de la sfârşitul secolului al XVI-lea până în zilele noastre, Teză de licenţă, Piteşti, 2012, p. 26.

[4] Ibidem, p. 26.

[5] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş pînă în 1918, Cluj-Napoca, 1992, pp. 133-135.

[6] Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, pp. 107-114.

[7] Valentin Vişinescu, Mormântul lui Mihai Viteazul, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011, Relatările cronicarului maghiar: Ştefan Szamoskozy, despre uciderea lui Mihai Viteazul, articol semnat de Prof. Aurel Nan, pp. 91-101.

[8] Valentin Vişinescu, op. cit., Mormântul lui Mihai Viteazul, articol semnat de Prof. Lucia Topârceanu, p. 83.

[9] Ibidem, pp. 84-86.

[10] Dumitru Cobzaru, Predici, vol. I, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, p. 424.

[11] Mădălina Zdrobău (Monahia Andreea), op. cit., pp. 74-77.

[12] Preot Dorin Cătălin Sas, Mărturisiri de taină, Editura GEDO, Cluj-Napoca, 2015, p. 130.

[13] Augustin Pădurean, Mănăstirile din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, Editura Ecclesia, Mânăstirea Nicula, 2007, p. 154.

Din aceeași categorie

Share This