Este dificil să îți asumi rolul de exeget al unei personalități complexe precum cea a Înaltpreasfințitului Arhiepiscop și Mitropolit Andrei și, pe alocuri, este chiar imprudent să îți arogi un astfel de drept din mai multe motive. Mai întâi, în mod evident, din teama de a nu omite ceva foarte important, dar, mai mult, există riscul ca, analizând parcursul unui astfel de personaj marcant și, din dorința de a realiza o caracterizare cantitativă și calitativă cât mai completă, cu precizia și coerența specific științifice, să pierzi omul în toată concretețea și firescul lui. Este relativ mai facil să răspunzi la întrebarea „ce” decât „cine” și, în plus, pare și mai „obiectiv”, întrucât nu implică sentimentele.

Din contră, evocarea pe care doresc să o fac va fi construită pe marginea întrebării „cine?”, uzitând de o participare direct sentimentală, prin intermediul unei metodologii specifice. Dorind să știm mai multe despre cine este „arhiereul”, „profesorul” și, în cele din urmă, „omul” Andrei Andreicuț, pe o cale indirectă, ne uităm la „prietenii” săi. Și aici ne referim la admirațiile sale, la personajele care i-au marcat viața. Oricât de temerară și hazardată ar putea părea o astfel de opțiune, credem că însușirile lor dominante, așezate una lângă cealaltă, ne pot oferi o coroană a ideilor de forță care stau la baza arhitecturii sale personale.

Fraza care mi se pare că îl poate caracteriza bine este: „m-am născut în lume să dărui, să mă dărui, oricând și oricui”[1]. Fundamentul teologic al acestui principiu, exprimat în formă verbală, prin slujirea cuvântului, și în formă practică, deopotrivă, prin slujirea edilitară, este evocat limpede de Sfântul Apostol Petru: „Dacă vorbește cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu, dacă slujește cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu” (1 Petru 4,11). Piatra care stă la baza vocației sale de „arhitect și ctitor de suflete”[2] este tocmai credința că Dumnezeu este cel care lucrează prin noi și că la judecată se va analiza serios și aspru „profitul” pe care l-am adus din lucrarea darurilor oferite nouă de Domnul cu mărinimie.

Primul personaj de seamă, care, nu întâmplător, este și patronul spiritual al Înaltpreasfinției Sale, este Sfântul Apostol Andrei. Originar dintr-un orășel de pe malul lacului Ghenizaret, Betsaida, și frate al verhovnicului Petru, înainte de  a fi discipol al Domnului Hristos, a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Foarte important este că, imediat ce a auzit după botezul Domnului pe dascălul său arătând cu mâna către Hristos și zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29), L-a urmat îndată și l-a chemat și pe fratele său, Petru, spre dragostea lui Hristos: „Am găsit pe Mesia, care se tâlcuiește Hristos” (Ioan 1,41). Misiunea pe care o va desfășura mai târziu a fost generată de bucuria și entuziasmul acestei întâlniri personale pe care a avut-o cu Cel pe Care lumea întreagă îl aștepta. Bucuria credinței și dragostea propovăduirii au devenit și primele instrumente necesare vestirii evangheliei, misiune pe care și Părintele Mitropolit Andrei și-a asumat-o deplin de la începutul slujirii sale sacerdotale. Și cu cât au fost împărtășite mai mult, cu atât au devenit mai puternice, și realizările sale pastoral-edilitare confirmă acest lucru.

Deși își începe devenirea profesională ca inginer, chemarea Domnului a fost mai puternică și, după terminarea Facultății de Teologie din Sibiu, devine preot paroh pentru credincioșii din Turda. Pe timpul studenției la Politehnică a fost prezent în formarea sa un al doilea personaj proeminent, paradigmatic pentru slujirea pastorală. Este vorba de părintele Toma Chiricuță, paroh la Biserica Zlătari din București, „unul dintre oamenii energiilor luminate”, un păstor competent, autoritar şi un foarte bun pedagog, pe care Înaltpreasfinția Sa îl evocă mereu ca un model în pastorația parohială. Din relatările sale, Părintele Toma Chiricuţă obişnuia să-şi intituleze de la început subiectele predicilor. Urma o expunerea clară, pedagogică, şi toată lumea era ochi şi urechi. Făcea afirmaţii foarte curajoase şi pertinente pentru acea vreme. Viza astfel pe cei care pretind că au dreapta credinţă ortodoxă, dar nu o trăiesc deplin, nu beneficiază şi de bucuria rodirii ei în viaţa lor, pentru cei ce aveau o credinţă teoretică, dar nu şi practică. Credem că importanța pe care o dă predicii și catehezei în misiunea pastorală, la care se adaugă consecvența și bucuria propovăduirii specifice, însoțite de toate aceste însușiri, le putem identifica cu ușurință și în cazul Părintelui Mitropolit. În mesajele și cuvintele de îndrumare, Înaltpreasfinția Sa va sublinia de mai multe ori că lucrarea catehetică și omiletică revigorează viața duhovnicească. Viziunea sa privind slujirea cuvântului o sintetizează: „Domnul Hristos, Dumnezeul Întrupat, s-a numit pe sine învățător. Mai mult, a afirmat un lucru foarte important: Cel ce va face și va învăța, acesta mare se va chema în Împărăția Cerurilor (Matei 5,19); la școala Lui au învățat Apostolii, iar aceștia au propovăduit în toată lumea; cuvântul cu putere multă a lui Hristos a schimbat felul de a fi al oamenilor”[3]. Lucrul acesta l-a făcut atât ca preot la Turda sau Alba Iulia, în ciuda persecuției autorităților comuniste, cât, mai ales, ca episcop mai târziu. Una din priorități a fost propovăduirea, prin cuvântul său rostit sau scris, potrivit principiului enunțat mai sus, căutând să învețe, să convingă și să însuflețească după cuvântul Domnului: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Luca 12,49).

Dar, pentru ca și cuvântul omiletic sau catehetic „să fie cu putere multă” și lucrarea pastorală susținută era nevoie de o duhovnicie născută dintr-o relație personală, directă cu Dumnezeu. Părintele Paisie Olaru de la Mănăstirea Sihăstria a fost cel care și-a pus amprenta în modul cel mai vizibil asupra sa în acest sens. Într-un interviu realizat de curând la Cluj, Înaltpreasfinția Sa a afirmat: „Cel care m-a fascinat pe mine – și cred și mărturisesc și acum că ar putea fi trecut oricând în rândul sfinților – a fost Părintele Paisie Olaru. Era un mare trăitor, un om al rugăciunii și al interiorizării”[4]. Trei ar fi însușirile dominante ce determinau așezarea sa duhovnicească, pe care Înaltpreasfinția Sa le amintește frecvent: un rugător smerit, ce sta drept în fața lui Dumnezeu și mijlocea necontenit; un sfătuitor înțelept, deținător al unei înțelepciuni venite de sus, secondată și de cea a omului cumpătat de la țară, care a trecut prin multe experiențe; un părinte milostiv, după modelul Părinților din vechime, care nu vroiau nici măcar să intre în Împărăție fără de frații lor. Intuim prezența părintelui Paisie în conștiința Înaltpreasfinției Sale dintr-o scu
rtă mărturisire: „Dintre toți pe care i-a prezentat (Părintele Ioanichie Bălan), unul mă face să lăcrimez ori de câte ori citesc cartea ce-l prezintă: Părintele Paisie Duhovnicul. Pe Părintele Paisie Olaru, Arhimandritul Ioanichie îl prezintă așa cum era: un trăitor isihast. M-am bucurat mult, în pelerinajele ce le făceam la Sihăstria, încă înainte de a merge la Teologie de sfaturile Părintele Cleopa. Dar când îmi citea blândul părinte Paisie dezlegarea, simțeam cum, aievea, lucra harul lui Dumnezeu”[5]. Propovăduitor și părinte duhovnicesc, în același timp, ca și preot sau ca și episcop, își întregește lucrarea pastorală, devenind și ctitor de suflete, prin grija duhovnicească față de parohienii săi sau, mai târziu, față de credincioșii eparhiei sale.

Un bun duhovnic este mișcat în toată slujirea lui de o dragoste angajată față de cei ce se așează sub oblăduirea lui. El stă în fața lui Dumnezeu doar împreună cu ei și se pune chezaș pentru aceștia. Sfântul Siluan Athonitul, care insistă mult pe acest lucru,este cel de-al patrulea personaj de referință din biografia Înaltpreasfințitului Andrei: „Sufletului care plânge pentru păcatele sale şi iubeşte pe fratele, Domnul îi va da lacrimi pentru în­treaga lume. Doamne, dă-mi lacrimi, ca sufletul meu să plângă din iubire pentru fratele ziua și noaptea! Domnul ne iubeşte atunci când în rugăciune vărsăm la­crimi din iubire şi ne ascultă cu milostivire”[6]. Duhovnicul este acela care îi atrage pe mulți la Hristos: „Dacă ar şti oamenii ce e iubirea Domnului, ar alerga grămadă spre Hristos, şi El i-ar încălzi pe toţi cu harul Lui. Milostivirea Lui e negrăită. Din iubirea lui Dumnezeu su­fletul uită pământul”[7]. Credem că nu întâmplător, „nepotul” său duhovnicesc, Părintele Rafail Noica, s-a așezat în eparhia unde Înaltpreasfinția Sa păstorea. În plus, mai toate lucrările părintele Sofronie Saharov, ucenicul duhovnicesc al Sfântului Siluan, traduse în limba română de Părintele Rafail, apar la editura Reîntregirea, patronată de Arhiepiscopia Alba Iuliei, pe vremea când Înaltpreasfinția Sa era arhipăstor acolo.

Dar nu era suficient să propovăduiască și să nască duhovnicește, singura lucrare pastorală posibilă în timpul regimului antireligios comunist. Ci harisma primită cu dărnicie de la Domnul, aceea de a fi arhitect și ctitor de biserici și așezăminte culturale și sociale, imediat după căderea regimului și alegerea sa ca episcop, iese la lumină: biserici parohiale numeroase, două sedii noi ale Facultăților de Teologie din Alba Iulia și Cluj-Napoca, înființarea Seminarului Teologic din Alba Iulia, a Editurii Reîntregirea și a unei tipografii, a Radio-ului Reîntregirea, a peste 70 de așezăminte social-filantropice, a peste 40 de mănăstiri, iar în ultima vreme a unei școli confesionale la Cluj-Napoca, a unui centru de tineret (la Sângeorz Băi) și alte două în proces de realizare, a unui muzeu la Centrul eparhial din Cluj-Napoca și multe altele. Personajul de seamă care pare să-l inspire și pe care îl evidențiază mereu în cuvântările sale este vrednicul de pomenire Episcopul Nicolae Ivan, venit la Cluj curând după Marea Unire. Lui i se datorează, printre multe alte lucruri, şi ridicarea Catedralei Mitropolitane cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, achiziționarea unei reședințe, întemeierea unei școli teologice și zidirea primei biserici în interiorul cetății (str. Horea). Tocmai de aceea, Înaltpreasfinția Sa îl și numește „reîntemeietorul” eparhiei de Cluj[8].

Două sunt coordonatele majore care mărginesc și generează întreaga activitatea misionară a Mitropolitului Andrei – iubirea de credință și iubirea de neam. Legat de cea de-a doua coordonată, în cuvântările ocazionale, Înaltpreasfința Sa va sublinia faptul că, potrivit Scripturii, fiecare om va merge împreună cu neamul său la judecată. Responsabilitatea religioasă este dublată de cea etnică. Personajul de seamă care îl însuflețește, îi „rănește” inima cu „iubirea de Patrie”, dar îi și ostoiește dorul de „obârșie, de izvor” este poetul Ioan Alexandru. Folosindu-se de mărturia lui, își declară aderența și con-simțirea deplină cu crezul acestuia: „Cu cât trec anii, ceea ce a apărut în viața mea în anii febrili ai tinereții, pe cale mai degrabă a intuiților fulgerătoare, s-a așezat acum și aprofundat, și-mi este limpede că numai fiind ancorat în ființa unui neam și loc, în istoria unei Patrii, poți aduce roadă”[9]. Ritmul profan al unui sat se intersecta cu cel religios, și, deși două planuri diverse, nu se puteau înțelege decât într-o relație de reciprocitate. Mitropolitul Andrei se încăpățânează să repete, citându-l pe Simion Mehedinți, faptul că frumusețea morală a unui neam se reflectă în măsura în care cunoaște și împlinește poruncile Evangheliei și lucrul acesta era bine evidențiat cu timp în urmă, când românul își lega existența sa de pridvorul bisericii. Ca să sublinieze acest lucru, în cuvântările sale, Înaltpreasfinția Sa repetă mereu cu o evlavie aproape liturgică versurile: „Sat transilvan, căsuță de pământ/ Mușcată la fereastră, busuioc la grindă/ Ștergar curat, icoane pe pereți,/ Ziua-nvierii și noaptea de colindă,/ Rusalii, bobotează și Postul către Paști/ Și Maica Domnului în plină vară/ Holdele-s coapte. Secerători puțini/ Viața noastră, țară milenară”[10].

Vom evoca în continuare alte trei trăsături dominante evidente în personalitatea Mitropolitului Andrei și care se înrudesc bine – entuziasmul, sensibilitatea și bucuria. Ne vom referi la cea dintâi – entuziasmul matur, ca dar al Duhului Sfânt. Dacă este să îl descriem în termeni biblici vom spune că, simbolic, poate fi asimilat tinereții perpetue a vulturului – „înnoi-se-vor ca ale vulturului tinerețile tale” (Psalmul 102, 5). În mai toate intervențiile sale adresate tinerilor, Înaltpreasfinția Sa face referire la necesitatea entuziasmului, generat de acea prezență sensibilă și discretă, în același timp, a focului dumnezeiesc care ne face să ardem pentru Domnul: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Luca 12,49) Și personajul care pare să ilustreze foarte bine această trăsătură, intuit și indicat ca model pentru tineri de către Părintele Mitropolit este Pier Giorgio Frassati, un student activ în universitatea și Biserica torineză de la începutul secolului trecut. În anul 1922, tânărul Pier Giorgio, din dorința de a-L imita pe Hristos și a participa activ la schimbarea societății în care trăia, adresându-se tinerilor, le scria lucrul următor: „În acest timp de încercare pe care Biserica noastră îl trece, noi, studenții, avem o datorie importantă de împlinit: formarea noastră personală… Trebuie să ne p
regătim în lupta ce ne stă înainte pentru a ne împlini misiunea și a da țării noastre, într-un viitor nu prea îndepărtat, zile mai fericite și o societate sănătoasă din punct de vedere moral. Dar, în acest scop, avem nevoie de o rugăciune constantă pentru a primi harul lui Dumnezeu fără de care toate eforturile noastre sunt sortite eșecului. Mai avem nevoie de un spirit de organizare și de disciplină, pentru a fi pregătiți, la momentul potrivit și, în cele din urmă, se mai cere sacrificiul pasiunii noastre și sacrificiul personal, fără de care nu putem să ne împlinim scopul”[11]. Termenul cheie în acest mesaj este „sacrificiul pasiunii”, sugerând că orice efort trebuie susținut de entuziasm, care, de altfel, oferă o stare vecină tinereții continue, pe care omul actual atât de mult o dorește.

Cea de-a doua trăsătură dominantă evocată în triada de mai sus, este sensibilitatea, specifică omului duhovnicesc și care Mitropolitului Andrei îi este atât de specifică. Condiția pe care unii autori bisericești o pun pentru a fi un bun ortodox este sufletul poetic – să trăiască printre visări, să zboare în nemărginire, în mărețiile lui Dumnezeu și chiar în tăcere. Acesta este mobilul care-l face să trăiască liber şi fericit: „Pasăre de nea/ Fă pe voia mea/ Dorurile mele,/ Zboară tu cu ele/ Dincolo de stele”[12]. Pericolul care se întrevede profetic este acela ca omul prozaic să ia locul creştinului poet. Magda Isanos pare să fie instrumentul de măsură pentru sensibilitatea la care ne referim în discursurile Înaltpreasfinției Sale. Vom exemplifica acest lucru cu un poem de-al său, evocat frecvent de Înaltpreasfințitul Andrei, care ilustrează modul în care moartea poate fi învinsă – investirea unei cantități maxime de dragoste față de lumea din jur: „E-așa de trist să cugeți că-ntr-o zi,/ Poate chiar mâine, pomii de pe-alee/ Acolo unde-i vezi or să mai stee/ voioși, în vreme ce vom putrezi. /Atâta soare, Doamne, atâta soare/ o să mai fie-n lume după noi;/ cortegii de-anotimpuri si de ploi,/ cu păr din care șiruie răcoare…/ și iarba asta o să mai răsară,/ iar luna tot așa o să se plece,/ mirata, peste apa care trece/ noi singuri n-o să fim a doua oară./ Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate/ găsi atâta vreme pentru ură,/ când viața e de-abia o picătură/ între minutu-acesta care bate/ și celălalt – și-mi pare ne-nțeles/ și trist că nu privim la cer mai des,/ cănu culegem flori și nu zâmbim,/ noi, care-așa de repede murim”[13]. Se confirmă faptul că Însuși Dumnezeu este poetic, iar creaţia Sa şi omul sunt pur şi simplu lirice. Poetul este inimă nouă şi vorbire nouă.

 

Cea de-a treia trăsătură, înrudită de aproape cu cele două anterioare, este sugerată de admirația Înaltpreasfințitului Andrei față de monahul și omul de cultură Nicolae Steinhardt. Este vorba de harisma bucuriei. Paradoxal, Nicolae Steinhardt, referindu-se la perioada detenției, o descrie drept o școală a bucuriei. Tocmai de aceea, întreg parcursul său ulterior se va circumscrie experierii bucuriei, ca dar al Duhului Sfânt, și împărtășirii ei cu cei din proximitatea sa. Credem că și în cazul Înaltpreasfinției Sale, în timpul vremurilor tulburi ale regimului comunist, soluția de eliberare din acel univers concentraționar pe care o întrevede Steinhardt în „Jurnalul fericirii” este aplicată – moartea consimțită sau asumată, nepăsarea sau vitejia însoțită de o veselie turbată sunt soluții doar parțiale pentru a depăși absurdul existenței. Și atunci soluția suficientă și izbăvitoare este mistica credinței, care iubește viața și nu moartea. Și consecința directă a adoptării unei astfel de soluții este bucuria, salutul pascal perpetuat la nesfârșit. Un creștin valid nu poate fi decât un om bucuros. Steinhardt în mai multe rânduri va mărturisi acest lucru: „Creștinismul este o școală a fericirii”, și, în consecință, „numai starea de fericire dovedește că ești al Domnului”. Din această perspectivă, Mitropolitul Andrei se validează ca și creștin care experiază și propovăduiește bucuria continuă: „Bucurați-vă pururea!” (1 Tesaloniceni 5,16).

O ultimă trăsătură dominantă, a zecea, cu valoare sintetizatoare, care se referă la viziunea holistă a Înaltpreasfințitului Andrei asupra vieții, reiterează condiția de care vorbește Sfântul Pavel – înțelepciunea evanghelică ce refuză să încremenească în ea însăși (1 Corinteni 1, 27), care vrea să rămână tânără și lucrătoare, dar care, în ochii lumii, este lecturată drept nebunie. Această înțelepciune devine o critică a unei lumi istovite, îmbătrânite de prea-plinul propriei istorii, și o pledoarie pentru o lume ce întruchipează noutatea mărturisitoare a unei tradiții venerabile, ce propune retrăirea realității în cheie evanghelică. Pentru a descrie această trăsătură ne folosim de două personaje ce provin unul din spațiul răsăritean, iar celălalt din cel occidental. Un personaj îndrăgit de Înaltpreasfinția Sa este Prințul Mîșkin din romanul „Idiotul” al lui Dostoievski, ce întruchipează realismul spiritual al ortodoxiei, iar cel de-al doilea, care pare să îl completeze pe cel dintâi, este Don Quijote de la Mancha, reflexul cavalerescului apusean. Ambii intuiesc și, în consecință, se încăpățânează să trăiască într-o lume frumoasă. Dacă cel dintâi „des-cântă” lumea, în sensul experierii frumosului[14] și tainei din ea, stând nemișcat și neprihănit în mijlocul ei, adică contemplând-o în sensul tradițional al spiritualității răsăritene, încrezător în perspectivele veșniciei, cel de-al doilea „în-cântă” realitățile, convertindu-le la visare și transformare, în spiritual activismului apusean, atât istoric, cât și metafizic. În primul caz soluție vine din interior, în cel de-al doilea din exterior, dar, împreună, par să ofere un echilibru care conduce la o bună plasare în interiorul lumii, în interiorul istoriei și meta-istoriei, așa cum se prezintă ea. Se întâlnește aici mariajul fericit dintre spiritul Mariei, întrupat în prințul Mîșkin, și cel al Martei, configurat în persoana lui Don Quijote. Mitropolitul Andrei este deopotrivă misticul care „des-cântă” lumea și omul activ care „în-cântă” lumea sau, altfel spus, este cel care dorește să înduhovnicească lumea, dar și, simultan, să o transforme.

Opțiunea unei astfel de evocări a arhiereului Andrei Andreicuț, a profesorului, și a omului firesc, în cele din urmă, cu felul său de a gândi și a fi, în manifestarea sa zilnică, pornind de la admirațiile sale, oricât de hazardată și temerară ar putea părea, am certitudinea că ne conduce în vecinătatea a ceea ce acesta este. Socotesc că periplul pe care l-am propus devine un itinerariu revelator dar, în același timp, capătă și un caracter practic-interpelator: când admiri pe cineva îl și imiți aproape involuntar. Iar personalitatea unui om se constituie tocmai prin întâlnirea unor astfel de pe
rsonaje paradigmatice.

Socotim că și personalitatea Înaltpreasfinției Sale s-a construit pornind de la modele, și, admirându-le, și le-a făcut prietene și le-a imitat. În consecință, prin zelul misionar și puterea propovăduirii, prin paternitatea duhovnicească și compătimirea cu cei în suferință, prin vocația ctitoricească și iubirea de neam, prin sensibilitatea și harisma bucuriei, sau prin înțelepciunea de sus și puterea de a identifica în lume frumosul, el însuși devine un model care câștigă admirație. În cele din urmă, și această omagiere se dorește a fi tocmai un act de admirație, de data aceasta, a noastră, față de cel care se dovedește a fi omul potrivit la locul potrivit, care toată viața sa nu a căutat alt lucru decât să-L preamărească pe Tatăl în tot ceea ce face și să săvârșească lucrarea ce i-a fost încredințată (Ioan 17,4). De aici vin atât împlinirea și mulțumirea unei misiuni duse până la capăt, cât și resortul și energia necesară pentru noi „șantiere”, care-și așteaptă cu nerăbdare „arhitectul”.   

Întru mulți ani, Înaltpreasfințite Părinte!



[1]Cf. † Andrei, „M-am născut în lume să dărui, să mă dărui, oricând și oricui”, Tabor, 8 (2012), p. 5.

[2]† Vasile Someșanul, „Înaltpreasfințitul Mitropolit Andrei, ierarh ziditor de suflete, ctitor de biserici, mănăstiri, școli teologice și așezăminte filantropice”, în Dialog al vremii cu memoria, Cluj-Napoca, 2014,  p. 12.

[3]Andrei Andreicuț, Dialog al vremii cu memoria, Alba Iulia, Reîntregirea, 2009, p. 443.

[4]În Cristina Colceriu, Cluj Contemporary Elites, Cluj-Napoca, 2013, p. 4.

[5]„Ioanichie Bălan, neostenit cercetător al Părinților”, în Dialog al vremii cu memoria, pp. 218-219.

[6]Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, Sibiu, Deisis,2001, p. 93.

[7]Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, p. 94.

[8]Cf. „Reîntemeietorii”, Renașterea, 2 (2013), p. 1.

[9]Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie, București, editura Eminescu, 1995, p. 7 apud †Andrei, Arhiepiscop al Alba Iuliei, „Domnul Ioan Alexandru a fost prea aspru cu Sfântul Ilie”, în Credința străbună 7 (2010), p. 1.

[10]Casa părintească.

[11]Torino, 1922.

[12]Zorica Laţcu, Pasăre de nea.

[13]Cântare Munţilor, Bucureşti, 1985.

[14]A se lectura în această cheie și †Andrei Andreicuț, Mai putem trăi frumos, Alba Iulia,Reîntregirea, 2004.

Din aceeași categorie

Share This