Sfântul Siluan Athonitul L-a dorit pe Hristos și L-a căutat cu lacrimi. Când L-a găsit, a mărturisit: Mare este iubirea cu care ne iubeşte pe noi Domnul. Ştiu aceasta de la Duhul Sfânt, pe care Domnul mi L-a dat prin milostivirea Sa[1].

            Sterie Diamandi spune că, după ce L-ai găsit pe Domnul Hristos, El este cârmaci încercat şi iscusit care vâslește împotriva vântului şi de-a curmezişul curentului, El nu este expresia unui moment istoric, ci un făuritor de istorie; El nu-i produsul mecanic al mediului şi al nevoilor timpului, ci Titanul care schimbă mediul şi abate cursul omenirii[2]. Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi (Evrei 13, 8).

            Din experienţa proprie, Sfântul Siluan mărturiseşte că nu există pe pământ om atât de blând şi plin de iubire ca Domnul nostru Iisus Hristos. În El e bucuria şi veselia noastră. Să-L iubim, iar el ne va duce în Împărăţia Lui unde vom vedea Slava Lui[3].

            Pentru creştinul obişnuit, eforturile ascetice, eroice de despătimire, care te ajută să ai experienţa întâlnirii cu Hristos pe care au avut-o sfinţii, de obicei sunt prea grele. Însă, pe lângă această cale, mai puţin bătătorită şi rezervată personalităţilor cu o excepțională trăire şi experienţă duhovnicească, spune Părintele Teodor Bodogae, viaţa spirituală a Ortodoxiei mai cunoaşte o cale, care e la îndemâna tuturor: calea trăirii spirituale, liturgice, care urmărește unirea cu Dumnezeu prin mijlocirea formelor sensibile ale cultului sau slujbelor divine[4].

            În acest sens vechea literatură duhovnicească ne prezintă un caz. Pe când Orientul Mijlociu ajunsese sub stăpânire arabă, un prinţ arab călătorea înspre Beirut. Era însoţit de o caravană de cămile şi slujitori. Aproape de oraş era o biserică cu hramul Sfântul Mucenic Gheorghe.

            Fiind zi de sărbătoare, preoţii şi credincioşii erau adunaţi pentru Sfânta Liturghie. Prinţul porunci slugilor să fie aduse cămilele în biserică. Preoţii l-au rugat să nu facă lucrul acesta, pentru că era casa lui Dumnezeu. Dar… în zadar. Când însă cămilele au intrat în biserică, s-au prăbuşit moarte.

            A înţeles prinţul că o putere neştiută de el este prezentă acolo. S-a hotărât atunci să asiste şi el la Sfânta Liturghie. Cu multă teamă, preoţii au început Sfânta Slujbă. Cum prinţul stătea aproape de altar, după sfinţirea darurilor, când preotul a spus Să luăm aminte, sfintele sfinţilor şi a frânt agneţul, a văzut un copil minunat pe care îngerul Îl înjunghia cu sabia, vărsându-i sângele în potir şi trupul împărţindu-l pe disc. S-a cutremurat. I-a crezut pe creştini canibali, pentru că la împărtăşire preotul le-a împărţit credincioşilor carne şi sânge.

După ce s-a sfârșit Liturghia, când preotul împărțea anafura, i-a dat și prințului. Acesta a refuzat zicând: N-am văzut eu că voi sunteți niște canibali? L-ați junghiat pe pruncul acela atât de frumos. Preotul uimit i-a spus: Boierule, dacă tu ai văzut asemenea lucruri, înseamnă că te iubește Dumnezeu. Apoi i-a explicat taina Sfintei Jertfe.

Mișcat sufletește, prințul a cerut să fie botezat. Însă preotul, de frica repercusiunilor din partea musulmanilor, i-a cerut să se ducă la arhiepiscop, în Muntele Sinai. S-a dus, arhiepiscopul l-a catehizat și l-a botezat cu numele de Pahomie. Pahomie, plin de râvnă, s-a dus la ai săi, cu gândul să-i încreștineze. Ai săi nu au primit mesajul evangheliei și l-au martirizat.

 Aceasta este povestirea, adevărul pe care-l propovăduiește însă Biserica este acela că Hristos ni se arată, nouă muritorilor, sub forma văzută a Sfintelor Taine, adică sub înfățișarea Pâinii și a Vinului euharistic, sfințite la Sfânta Liturghie și prefăcute în Însuși Trupul și Sângele Său[5].

Dreptul Simeon l-a primit pe Hristos în brațele sale. Calea mistică deschisă nouă tuturor este calea harică a Sfintelor Taine. Cele trei taine importante ale inițierii sunt Botezul, Mirungerea și Sfânta Euharistie. Ele corespund celor trei trepte sau faze clasice ale vieții spirituale: purificarea, iluminarea și unirea deplină.

Experimentând o asemenea viață, Bătrânul Porfirie spunea: Viața fără Hristos nu este viață. Dacă nu-L vezi pe Hristos în toate faptele și gândurile tale, tu trăiești fără Hristos… Hristos este prietenul nostru, fratele nostru, El este tot binele și toată frumusețea. El este totul[6].

 

 

 

ANDREI

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

 



[1] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Alba Iulia, 1994, p. 41.

[2] Cf. Ilarion Felea, Religia iubirii, Arad, 1946, p. 391.

[3] Op. cit., p. 135.

[4] Cf. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii și despre viața în Hristos,București, Editura Arhiepiscopiei, 1989, p. 12.

[5] Ibidem.

[6] Dionysios Tatsis, Cuvintele bătrânilor, Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 14.

 

 

 
Share This